A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile È™i virtuÈ›ile nu sunt simple instrumente retorice.  ÎnÈ›elese terapeutic, ca boală È™i sănătate, stricăciune È™i nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă È™i punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuÈ›ii doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii fiinÈ›ei noastre.  Abia atunci înÈ›elegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuÈ›i È™i adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătăÈ›ii È™i nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovniceÈ™ti ai tuturor timpurilor, lucrarea de faÈ›ă sintetizează o sumă de repere practice, uÈ™or de înÈ›eles È™i însuÈ™it pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Omul trebuie neapărat să se teamă de abaterea la stânga, adică spre amăgirile păcatului, şi de cea la dreapta, adică spre nevoinţele din cale-afară de aspre, şi să nu cadă în trufie; el trebuie să meargă pe calea împărătească, adică pe calea vieţii cu măsură, a nevoinţei cu măsură. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă o pildă potrivită: „Când povara drepţilor e prea grea, corabia lor se cufundă, iar când povara lor este cu măsură, corabia pluteşte cu bine. Cu adevărat, viaţa noastră seamănă cu plutirea unei corăbii, lumea – cu o mare, trupul – cu o corabie; sufletul este în trup ca un om în corabie, iar faptele sunt ca o încărcătură. Dacă corabia este goală, se porneşte vântul şi ea se răstoarnă în scurtă vreme. Dacă este împovărată peste măsură, este aproape de înec chiar şi atunci când nu sunt valuri şi nu e vânt – iar dacă se pornesc valurile şi vântul, se va cufunda fără întârziere. Doar încărcând cu măsură corabia vei putea pluti fără de necazuri, se va cufunda fără întârziere”. 
La fel să gândeşti şi cu privire la nevoinţe. Dacă n-ai nimic din faptele cele bune, te vei răsturna în noianul ispitelor. Dacă vei începe să ridici povară mai presus de puterile tale, curând te vor strivi istovirea sau trufia. Dacă te vei osteni şi te vei ­nevoi însă după putere, vei rămâne slobod de nenorociri. 
Să ştii: calea împărătească înseamnă nevoinţe cu măsură, viaţă cu măsură şi conştiinţă curată. Astfel, câte puţin, din virtute în virtute, vei urca la Cer ca pe o scară şi vei ajunge în Rai.
Sfântul Dimitrie al Rostovului 

Lucrarea de fata se sprijina pe practica cotidiana a ajutorarii omului care se confrunta cu o problema anevoie de rezolvat, in incercarea de a oferi o cunoastere mai adanca a esentei neajunsurilor care il impiedica sa propaseasca in viata duhovniceasca. De un mare folos sunt observatiile care analizeaza temeinic realitatile comune spatiului duhovnicesc si psihologic, realizand distinctia, printre altele, intre dragoste si dependenta emotionala, dat fiind ca adesea ne lovim de neputinta de a deosebi intre cele doua, iar de aici provine o serie intreaga de urmari tragice.

Autorul a reusit sa ingemaneze experienta Sfintilor Parinti cu aceea a psihologilor ortodocsi contemporani intr-o forma actuala si accesibila tuturor. Psihologul si preotul nu ar trebui sa se substituie unul celuilalt, ci fiecare ar trebui sa-si asume lucrarea incredintata: rezultatul este cu totul ui­mitor atunci cand impreuna lucreaza si impreuna il ajuta pe omul care se straduieste si se lupta sa iasa din fundaturile duhovnicesti si sufletesti in care s‑a impotmolit.

Aceasta carte este tocmai rezultatul unei asemenea im­­pre­una‑lucrari, si nadajduim ca nu putini vor fi cei ce vor afla folos din ea.

Culegerea de faţă a fost alcătuită din propriile scrisori chiar de către Sfântul Teofan Zăvorâtul ca o combinaţie optimă de învăţături ascetice adresate atât monahilor, cât şi mirenilor, şi lămuriri dogmatice de mare actualitate legate mai ales de învăţătura despre Biserică în contextul combaterii învăţăturilor sectare, dar şi de cea despre mântuire, rai şi iad. Printre temele tratate în ea se numără: lupta împotriva enervării, a mândriei, a împrăştierii, oboselii şi plictiselii la rugăciune, a slăbirii voinţei, a răcelii sufleteşti, a iubirii de stăpânire, a osândirii şi vorbirii de rău, a nesimţirii, a autocompătimirii; împărtăşirea cu vrednicie; săvârşirea corectă a pravilei de rugăciune; discernământul duhovnicesc; păzirea de înşelare; păstrarea liniştii sufleteşti în neplăceri; postirea; rugăciunea minţii. 
Abordând un spectru larg de probleme fundamentale, atât teoretice, cât şi practice, ale vieţii duhovniceşti, această carte îşi are locul în biblioteca oricărui creştin ortodox. 

Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu‑Vlas 

Intreaga viata a Sfantului Amfilohie a fost o jertfire de sine adusa lui Dumnezeu si aproapelui in numele dragostei, fiindca dragostea este principalul rod al vietii crestinului si scopul vietii monahale. Dragostea este nemuritoare, ea il urmeaza pe om dincolo de mormant, in viata cea vesnica, si este o legatura intima dintre sufletele celor vii si celor adormiti. Prin credinta, dragoste si milostenia pe care a acordat-o celor aflati in necazuri, el a fost un exemplu viu de vietuire, castigand dragoste si lasand o amintire de neuitat in inimile oamenilor, pentru care era si este un grabnic tamaduitor, milostiv ajutor si grabnic mijlocitor. Si dupa moarte el se arata vindecator, mangaindu-i si cercetandu-i pe cei aflati in primejdii; oamenii ii simt si acum dragostea.

Ediția a doua

Sfântul Ciprian al Cartaginei a fost una din personalităţile remarcabile ale Bisericii Creştine din prima jumătate a secolului al III‑lea. Se trăgea dintr‑o familie nobilă şi bogată. A primit o educaţie aleasă, studiind, printre altele, retorica (pe care mai apoi a predat-o). A dus o viaţă îmbelşugată şi, pare‑se, chiar uşuratică până într‑o zi, când, auzind de curăţia şi sfinţenia preotului creştin Ceciliu, a început a‑l frecventa, şi astfel a fost câştigat pentru totdeauna de învăţătura şi Biserica lui Hristos. Ca episcop, Sfântul Ciprian a condus comunitatea creştină din Cartagina, însă de fapt din toată Africa Romană, în vremuri foarte tulburi. A trebuit să înfrunte două persecuţii de amploare, apoi ciuma devastatoare din 252‑254 – pentru care autorităţile romane şi mulţimea păgânilor i‑au făcut vinovaţi pe creştini –, erezii şi invazii ale triburilor deşertului. A primit cununa mucenicească în timpul prigoanei lui Valerian. 

„Ciprian este poate cel mai natural în corespondenţa sa. Aceasta reprezintă un document de primă importanţă. Ciprian are o înaltă conştiinţă atât a drepturilor, cât şi a îndatoririlor episcopului… Corespondenţa sa ne dovedeşte că nu se mulţumea numai cu formularea unor idei generoase, ci acţiona conform principiilor pe care le‑a fixat. Este acelaşi atât în acţiunile, cât şi în scrisorile sale. Conducător înnăscut, a ştiut să creeze unitatea în viaţa sa, să alăture la fermitate blândeţea, la prudenţă entuziasmul, la prevedere abilitatea. Acest om de acţiune este un mistic, pe deplin el însuşi atât la rugăciune, cât şi la lucru…” (Adalbert Hammann, Părinţii Bisericii) 

Aceasta editie – cea mai cuprinzatoare carte a minunilor Sfantului Ioan de Rila aparuta pana acum – ne asterne in fata ochilor situatii concrete in care sfantul intervine in mod direct in viata credinciosilor: feluritele vindecari, ajutorul primit in momente dificile din viata noastra, implinirea rugaciunilor prin mijlocirea lui, minunile – dar nu in ultimul rand recunostinta credinciosilor – au fost consemnate la manastirea din Muntii Rila, pe parcursul a zeci de ani.  Pentru a nu exista vreun dubiu in privinta petrecerii vreunei minuni, cazurile au fost cercetate si confirmate de arhierei ori medici.

Nadajduim ca zecile de intamplari minunate cuprinse in aceasta carte sa contribuie la sporirea evlaviei credinciosilor de la noi fata de Sfantul Ioan de Rila, constituindu-se totodata intr-un puternic imbold de a cere cat mai adesea ajutorul sfintilor, care nu inceteaza sa ne vegheze si sa raspunda, in marea lor dragoste, rugaciunilor noastre.

Lucrul cel mai de pret in viata este familia.  Cum va inceta ea sa existe, cum va pieri si lumea.

Orice familie trebuie sa aiba traditia unei vieti de familie, adica traditia pastrarii ierarhiei: cinstirea tatalui si a mamei, stima reciproca si cresterea duhovniceasca.  Din pacate, noi pierdem una din traditiile cele mai importante, si anume cea de a trai o viata de familie.  Astazi intalnim tot mai des doar o aparenta a familiei, unde fiecare isi are propria viata - tatal are viata sa, mama pe a ei, iar copiii pe a lor -, in vreme ce familia ar trebui sa fie un singur organism viu: tatal este capul, iar copiii si sotia formeaza membrele aceluiasi trup.  Daca apare vreo neintelegere, toti intampina greutati...  Fiecare este raspunzator pentru ceilalti.  Cine este de vina?  Toti.  Trebuie sa invatam a le face pe plac altora, sa ne stim fiecare locul si sa incercam sa nu jignim pe nimeni, cu alte cuvinte sa fim impreuna.  Familia cere dragoste jertfelnica, fiecare trebuind sa se smereasca in fata celuilalt.