Textul acestei cărţi surprinde într-o imagine vie atât pe omul credincios în care conlucrează virtuţile teologice, cât şi pe omul necredincios, în care se zbate diabolicul cu toate neajunsurile lui.

Comportamentul şi frământările personajelor din ambele tabere fac pe cititorii acestei cărţi să se regăsească în ele şi astfel să mediteze mult mai mult la existenţa lor pe această mare scenă terestră.

Personajul principal al cărţii, care se numeşte Maria, lasă să se înţeleagă că şi-a ales „partea cea  bună, care nu se va lua de la ea”, însă, Enrieta, iubitoarea deşertăciunilor acestei lumi trecătoare pierde prin ură, minciună şi furt locul de cinste, devenind instrument al celui rău. Conştiinţa, crainic al voinţei divine, face ca în finalul cărţii să-şi arate răsplata pentru fiecare personaj în parte.

Mâniosul este un mic locuitor al Cetăţii lui EU, care porneşte în căutarea Cetăţii lui TU, având ca unică merindă sfatul împărătesei Cetăţii lui EU, să pună mereu în faţă Sinele său.

Dar în ce fel va putea ajunge în cele din urmă din Cetatea lui EU în Cetatea lui TU?

Ce oameni va întâlni în această lume atât de diferită de a lui?

Ce sens va avea această călătorie a lui pentru toţi locuitori Cetăţii lui EU dar şi pentru fiecare dintre noi?

Să călătorim împreună cu el!

E vorba de un drum pe care pot umbla cei mici şi cei mari.

Ca hartă şi indicatoare pentru această călătorie a noastră vom avea unele cuvinte ale cuviosului Paisie.

Asa cum fiecare dintre noi isi urmeaza drumul sau si se confrunta cu propriile dureri si amaraciuni, exemplele martirilor ne amintesc mai intai de toate ca micile noastre lupte nu sunt nimic in comparatie cu marile lor razboaie.  Cu ajutorul martirilor invatam cum sa facem fata si cum sa iesim biruitori in fata "calailor" nostri, fie ca acestia sunt boli sau neajunsuri, saracie, abuzuri sau ispite de tot felul.  Prin exemplul lor, ni se arata ca singura Bucurie, singura Nadejde, singurul Curaj, singura Putere, singura Pace, singurul Adevar, singura Iubire este Hristos Domnul si Mantuitorul Nostru.  El nu ne paraseste niciodata, asa cum nu Si-a parasit niciodata mucenicii.  Desi luptele mucenicilor le-a adus moartea pamanteasca, noi, ca si copii ai lui Dumnezeu, recunoastem biruinta lor.  Ei au dobandit viata vesnica prin aceea ca au ramas puternici in credinta, si prin suferinta lor au intors multe suflete catre Hristos, adaugand Bisericii Sale mladite noi care continua sa dea roade de-a lungul veacurilor.

(lipsa text)

O carte pentru cititorii tineri si pentru cititorii mai putin tineri.  O carte din care cititorii mai tineri sa afle cateva franturi dintr-o perioada neagra din istoria acestui neam.  O carte din care cititorii mai putin tineri sa-si aduca aminte de cei care au avut puterea de a pune credinta mai presus decat propria viata.  Celor care s-au jertfit in numele credintei, un gand pios de aducere aminte.

Cea  dintâi  carte a mea , Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu, mi-a oferit adeseori ocazia să mă regăsesc alături de copii. Astfel am putut constata că ei au îndrăgit aşa de mult pe eroii cărţii, încât mi-au cerut şi continuarea ei. Acest gând m-a însoţit ani în şir, dar între timp  experienţe noi m-au condus la scrierea altor povestiri.

Cartea părintelui Paisie Patimi şi virtuţi, împreună cu o altă carte de Dumnezeu inspirată Scara Sfântului Ioan Sinaitul mi-au stârnit în cele din urmă dorinţa de a continua povestea Cetăţii lui Tu. Scara a fost scrisă pentru a ajuta pe monahi să câştige Raiul. Mi-am adus aminte de asemenea că părintele Paisie zicea: „Poruncile sunt aceleaşi şi pentru mireni şi pentru monahi, căci unul este şi Raiul!”. Astfel am decis să îmbin înţelepciunea şi sfaturile cuprinse în cele două cărţi, alcătuind o scară a virtuţilor pe care să urce copiii  din epoca noastră modernă.

Ţinta vieţii noastre duhovniceşti de altfel nu este numai să găsim Cetatea lui Tu, ci să ne luptăm cu toată dăruirea ca să ne biruim patimile şi toate slăbiciunile noastre, valorificându-ne darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu pe toţi. Numai astfel vom putea ajunge în Cetatea Cerească.

Dacă deschidem Biblia, aflăm în paginile ei diverse forme literare: poezie falnică, maxime scurte, acte legislative, relatări istorice, imnuri înălÈ›ătoare, predici amănunÈ›ite, tratate teologice, epistole personale, vedenii profetice È™i multe altele. Toate acestea i-au ajutat pe autorii biblici să aducă la cunoÈ™tinÈ›a cititorilor lor glasul lui Dumnezeu, Care le vorbea despre valorile veÈ™nice È™i imuabile. Iisus Hristos a comunicat È™i El cu oamenii în mod diferit. A propovăduit în sensul clasic al cuvântului, i-a învăÈ›at prin exemplul propriu, le-a răspuns la întrebări È™i le-a relatat povestiri pe care le numim parabole.

Când venim la biserică în fiecare duminică, auzim în cadrul Liturghiei pericopele evanghelice, o parte semnificativă a lor fiind constituită tocmai din astfel de texte expresive È™i memorabile. Ele ni se par simple È™i pe înÈ›eles, însă nu încetăm să descoperim noi È™i noi profunzimi de bogăÈ›ie duhovnicească, dacă pătrundem în tâlcul lor cu mai multă străduinÈ›ă. La baza acestei cărÈ›i se află predici, convorbiri catehetice È™i materiale apărute în urma întâlnirilor cu auditorii dintre cele mai diverse. Nu aveÈ›i în faÈ›ă un comentariu exegetic È™tiinÈ›ific, ci niÈ™te reflecÈ›ii referitoare la textele splendide È™i multilaterale care au avut un rol important în misiunea lui Iisus Hristos È™i îÈ™i păstrează actualitatea în viaÈ›a Bisericii Sale.

În fiecare zi o nouă Golgota.
În fiecare zi o mică luptă.

În fiecare zi, când se luminează de ziuă, străduieşte- te s-o iei de la început.
Chiar dacă crucea ţi se pare grea.
Chiar dacă drumul ţi se pare lung.

Iarăşi de la început.
Toţi cam aşa o scoatem la capăt…
Pe de o parte, „Slavă lui Dumnezeu”, iar pe de altă parte, „Maica Domnului, ajută-mă…”.

Să fii om bun nu înseamnă să nu păcătuieşti.
Ştii? Mulţi oameni sfinţi au fost cei mai mari păcătoşi.
Să fii om bun înseamnă că, după fiecare cădere a ta, după fiecare păcat, găseşti puterea să spui „Am păcătuit” şi să te ridici şi s-o iei iarăşi de la început…

Trăim o viaţă deformată, cu multe răni deschise şi clipe moarte. Suntem chemaţi să preschimbăm rana noastră personală care ne doare şi nu ne lasă să trăim, în ceva mai puternic, care ne va trezi şi ne va da înapoi puterea vitală pierdută.Fiecare durere din noi, în loc să ne frângă, poate deveni o comoară nepreţuită, dacă o vom accepta şi vom şti cum s-o înfruntăm. Dacă o vom administra corect şi n-o vom înăbuşi, va constitui o trambulină spre schimbare.În procesul dureros, dar vindecător al iertării, încetul cu încetul inima se înmoaie. Toate percepţiile disfuncţionale pe care le-am avut atâţia ani şi ne-au afectat, toate poverile care nu ne-au lăsat să zburăm şi ne-au ţinut imobilizaţi la pământ, acum dispar ca prin minune. Începem să devenim compătimitori şi milostivi cu toată lumea. Constatăm că dacă nu iubim ne îngustăm în noi. Atunci când iubim, inima se lărgeşte şi după aceea vrem să-i îmbrăţişăm pe toţi. Vom trăi tot în lume, dar în alt fel. Noua viaţă, cu începutul pe care i-l punem în fiecare zi, se va deschide în faţa noastră însoţită de un sentiment de răspundere personală şi nădejde. Drumul nu va mai fi de-acum coborâtor, ca mai înainte, ci vom simţi că urcă, chiar şi atunci când ne doare. Şi toate acestea sunt o minune.Minunea nu trebuie s-o aşteptăm, ci s-o înfăptuim…

De unde voi începe a plînge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tînguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor.

Alunecările mele cele de voie, şi cele fără de voie Mîntuitorule, cele vădite, şi cele ascunse, cele ştiute şi cele neştiute, toate iertîndu- le ca un Dumnezeu, milostiveşte-te, şi mă mîntuieşte.

Singurul mijloc adevărat pentru dobândirea bunăstării noastre în viaţa aceasta şi în cea viitoare este concentrarea permanentă a atenţiei noastre în lăuntrul nostru asupra propriei noastre conştiinţe, asupra gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre spre a le cumpăni fără părtinire. Acest mijloc ne dezvăluie rătăcirile noastre în viaţă şi ne arată singura cale către mântuire. Calea aceasta este lăsarea totală a întregii noastre fiinţe, a noastră înşine cu toate împrejurările vieţii noastre, în voia lui Dumnezeu. Ca emblemă pentru această orientare a noastră către Dumnezeu să ne fie planta floarea-soarelui (iliotropion), ea să fie totdeauna înaintea ochilor noştri.

Floarea-soarelui este floarea care se îndreaptă tot timpul către soare, şi dimineaţa, şi în miezul zilei şi seara nu numai în zilele luminoase, ci şi în cele întunecate. Naturii acestei flori trebuie să îi urmeze voia omenească, îndreptându-se către Dumnezeu şi voia Lui dumnezeiască ceas de ceas nu numai în zilele luminoase ale vieţii sale, ci şi în cele întunecate, adică în zilele grele ale vieţii. Sfinţenia întregii vieţi omeneşti, după cugetarea unui teolog înţelept, alcătuieşte desăvârşirea întregii vieţi creştineşti şi unirea în persoana creştinului a tuturor virtuţilor celor săvârşite după putere, ce se întrunesc, ca într-un centru, în acordul voii noastre cu voia lui Dumnezeu.

Ce este iubirea de sine, cum apare ea în om È™i cum se poate distruge?

Bătrânul: Iubirea de sine sporeÈ™te în noi din cauza lipsei cunoaÈ™terii de sine, ea este respectul exagerat de sine È™i creÈ™te în suflet din pricina neatenÈ›iei noastre faÈ›ă de sine È™i a atenÈ›iei faÈ›ă de laudele măgulitoare ale oamenilor; rădăcina ei este mândria, inerentă naturii noastre vătămate. Iubirea de sine se poate distruge prin aducerea aminte de moarte, prin cercetarea cu atenÈ›ie a propriilor tale fapte, dar cel mai mult prin cugetarea la ÎnfricoÈ™ata Judecată a lui Dumnezeu.