(lipsa text)

Vremurile grele prin care trecem, feluritele stramtori care ne preseaza, obligatiile de crestini si datoriile de cetateni Romani, adeseori ne silesc sa privim inapoi la viata petrecuta si sa observam cu atentie la virtutile mult folositoare pe care sa le pastram, dezvoltandu-le si la viciile pagubitoare, contra carora sa luptam spre a le smulge din fiinta neamului nostru.

Unul dintre viciile care a pagubit mult neamul nostru, sugand ca o lipitoare agonisita si vlaga romanului, este moda cu luxul, impodobirile, inzorzonarile, slutirile si feluritele impopotonari.  Moda, luxul si impodobirile acestea desarte, au secatuit multi bogati romani, a facut pe multi functionari (si functionare) saraci, sa-si amaneteze leafa pe luni de zile inainte, spre a putea face fata in lume dupa moda zilei si asa, unii dintr-insii saracind, nealimentandu-se omeneste, au cazut in felurite boli si s-au pierdut in mizerie.

Din cuprins:

CredinÈ›a deÈ™artă în destin
Vrăjitoria sau magia neagră este oprită de Dumnezeu È™i Biserica Lui
Păcăleala ghicirii cu cărÈ›ile
Păcăleala ghicirii cu ghiocul
Păcăleala ghicirii în cafea
Păcăleala ghicirii cu bobii
SuperstiÈ›ia numărului 13
Păcăleala ghicirii în palmă
Spiritismul, necromanția sau vorbirea cu morții
Felurite superstiÈ›ii strecurate în cultul È™i ceremoniile religioase

Rugaciuni si invataturi despre post si iesirea sufletului. 

• * Cand sa ne rugam? 
• * Cui sa ne rugam? 
• * Sa ne rugam lui Dumnezeu in orice loc, vreme si imprejurare 
• * Mesele zilei 
• * Rugaciune de calatorie 
• * Roaga-te cand pleci de acasa... 

Cărticica de faţă este alcătuită la cererea multor cititori care şi-au exprimat dorinţa de a avea o lucrare de mici proporţii din care să cunoască ce trebuie să facă atunci când moare cineva din familie, care sunt parastasele şi soroacele lor şi ce însemnătate au acestea.

† TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

În viața lumii și a omului sunt momente în care Dumnezeu vorbește și momente în care Dumnezeu tace. Sau cel puțin așa le percepem noi. Căci nu numai prin cuvântul lui Dumnezeu s-au făcut toate, ci toate se și țin în ființă prin cuvântul Său, cel de viață făcător. Încât, înțelegând așa taina vieții, Dumnezeu nu încetează niciodată a vorbi. Dacă ar înceta, viața însăși ar sfârși.

În întreaga creație, omul are un rol și un loc special. El nu doar că primește viață de la Dumnezeu, dar are înscrisă în ființa sa și capacitatea de a grăi cu Creatorul său. Dumnezeu a vorbit cu omul în Rai, l-a cer­cetat și după izgonirea din grădina Edenului. Ulterior, depărtându-se tot mai mult de Dumnezeu, omul a pierdut capacitatea de a primi cuvântul Său. Patriarhii Vechiului Testament, prin viață curată și prin credința în Dumnezeul cel viu, au putut primi în inima lor cuvântul dumnezeiesc. Iar când Moise a vorbit cu Dumnezeu, poporul ce era scos din robia Egip­tului, încredințat de realitatea acestui dialog, s-a minunat, exclamând: „Astăzi am văzut că Dumnezeu grăiește cu omul și acesta rămâne viu” (Deut. 5, 24). Uimire firească, pentru că nu se mai întâmplase în istorie ca vreun popor să audă „glasul Dumnezeului celuiviu, grăind din mijlocul focului” și „să rămână viu” (cf. Deut. 4, 33).

Încât un înțeles al cuvintelor ce se constituie ca motto al prezentului volum ar fi acela că nu oricine și nu oricum poate primi cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ființa celui întunecat de păcate și cu inimă învâr­toșată de patimi și mândrie, cuvântul dumnezeiesc este foc ce mistuie. Pe de altă parte, mai ales după întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, putem desluși și un alt înțeles al versetului citat din cartea Deuteronomul. Omul rămâne cu adevărat viu (nu doar biologic), în măsura în care grăiește cu Dumnezeu. Din relația cu Dumnezeu, Care ni Se comunică în Sfintele Taine, primim noi viață. De aceea, Sfânta Împărtășanie se mai numește și Cuminecare.

Pentru a dobândi viața veșnică e nevoie, așadar, să primim și să împlinim cuvântul lui Dumnezeu. Asupra acestui lucru insistă mult proorocii Vechiului Testament. „Ascultă glasul Domnului în cele ce-ţi grăiesc eu și bine-ţi va fi și sufletul tău va fiviu” (Ier. 38, 20), avertizează Ieremia pe poporul ales. Iar Isaia transmitea poporului ales cuvântul Domnului: „Ascultaţi-Mă pe Mine și viu va fi sufletul vostru” (Is. 55, 3). Când, de-a lungul istoriei, evreii nu respectau cuvântul lui Dumnezeu, intrau în robie sau în mari necazuri, ori chiar erau dați pe mâna morții, căci nu împlineau „ceea ce omul trebuie să împlinească, ca să fie viu” (Iez. 20, 21).

Chiar și după două mii de ani de creștinism, ne confruntăm cu difi­cultăți în a percepe cuvântul Domnului. El nu încetează să ne vorbească și azi, precum mulțimilor de pe muntele Fericirilor, dar o pretenție de­monică de superioritate îl împiedică pe om să asculte. Și atunci, și acum, Mântuitorul avertizează că nu Îl putem auzi pentru că, mândri fiind, cuvântul Său nu încape în noi (cf. In 8, 37). Prea plini de sine și de ale noastre, nu mai avem cum să facem loc lui Dumnezeu în inima și în viața noastră. Iar aceasta înseamnă a ne da morții, căci omul nu poate fi cu adevărat viu decât atunci când este cu Dumnezeu, Cel ce ne spune: „Eu sunt viu și voi veţi fi vii” (In 14, 19). Iar ca să fie omul viu trebuie să fie mai întâi născut din nou, „nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestrică­cioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu celviuși Care rămâne în veac” (I Pt 1, 23).

O altă cauză a dificultății cu care ne deschidem către cuvântul lui Dumnezeu o reprezintă și inflația de cuvinte, explozia de canale de in­formare din zilele noastre. Omul este derutat de varietatea copleșitoare de texte la care poate avea acces. Iar multe dintre scrieri sunt departe de a-și trage seva din solul fertil al Sfintelor Scripturi. Însă, chiar și în acest veac, Dumnezeu intră în dialog cu omul. Avem încredințarea aceasta mai ales cercetând viața celor ce s-au săvârșit întru sfințenia Lui. Cunoaștem că Hristos Domnul a vorbit, nu demult, unui monah din Sfântul Munte. În străduința lui de a se apropia de Dumnezeu, când era convins că strigătul său este în zadar, că se mistuie în tăcerea neînduplecată a Dom­nului, Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938) aude: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Astfel, află calea smulgerii din inima sa a rădăcinii păcatului, mândria, și a bunei așezări în starea de smerenie, cea care face ca dialogul cu Dumnezeu să devină posibil.

Ucenicul acestui sfânt contemporan, Arhimandritul Sofronie Saharov(1896-1993), a experiat și tăcerea lui Dumnezeu, în sensul că nu a primit cuvânt lămuritor de la Domnul când a fost supus unor grele încercări. Într-o scrisoare din 1984, Părintele Sofronie notează: „Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu și să ne îndreptăţim pe noi înșine, dar iarăși, nu este ușor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoșatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tăcem și noi”.

Dar și tăcerea, ca și cuvântul, poate fi tot o formă de comunicare. „Sunt cuvinte care nu cuvântă/ și sunt tăceri ce pot să spună tot”, constată Demostene Andronescu,un poet care a trecut prin iadul temniţelorcomuniste. Și când ne grăiește, și când tace, Dumnezeu ne comu­nică ceva. Se comunică pe Sine Însuși, dacă noi avem smerenia de a-L urma întru toate. Tăcerea poate fi locul în care noi creștem în Domnul, dacă stăruim în a-I vorbi. În tăcere, Dumnezeu ne face loc la masa dialogului, e o invitație de a ne cultiva demnitatea de persoane capabile a I se adresa.

***

Tema aceasta, a vorbirii și a tăcerii în Revelație, este fundamentală pentru viața creștinului. Este binevenit, așadar, acest volum, care cuprinde o frumoasă desfășurare de texte, de reflecții pe marginea acestui subiect. Faptul că ele sunt dedicate, la împlinirea a 65 de ani de viață, unui om atât de absorbit de cuvintele Scripturii, nu este deloc întâmplător. În persoana Părintelui Profesor Petre Semen vorbirea și tăcerea au întot­deauna un rost. L-am cunoscut bine, în vremea când era cadru didactic la Seminarul Teologic din Craiova, regăsindu-l apoi, după mai bine de două decenii, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași. Îl cunosc ca pe un om care-și hrănește ființa din cuvântul Scrip­turii, în special din textele Vechiului Testament. Așa cum consfințește tradiția noastră patristică, în Evanghelie se recapitulează Legea și Proorocii. Încât râvna Părintelui Petre Semen pentru a cerceta sursele prime, cro­nologic vorbind, ale credinței noastre, trebuie înțeleasă prin prisma cu­vintelor psalmistului: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 2).

Părintele Profesor Semen s-a impus, mai întâi, în conștiința semina­riștilor, apoi, a studenților, ca o persoană cu reale abilități didactice. Seriozitatea discursului academic, corectitudinea, imparțialitatea, punctua­litatea, lucrul întotdeauna bine făcut sunt câteva dintre calitățile care l-au impus în învățământul teologic românesc. Sfinția sa are capacitatea de a se pregăti temeinic pentru împlinirea misiunii primite de la Dumnezeu, indiferent de natura ei: fie că este vorba despre cursul de la catedră, de predica de la amvon sau de redactarea unui text teologic.

Îi dorim Părintelui Profesor Petre Semen să continue ani mulți de acum încolo a lucra în ogorul Domnului, având alături, mai ales, fru­moasa-i familie și pe cei ce îi sunt ucenici. Să fie binecuvântat în lucrurile sale și toate să fie săvârșite spre slava lui Dumnezeu, Cel Întreit în Persoane, pe Care să-L primească în casa și în inima sa precum Avraam L-a primit la stejarul din Mamvri.

Binecuvântăm pe toți cei care, cu dragoste și cu recunoștință, s-au ostenit pentru ca acest volum să vadă lumina tiparului, vorbind lumii despre Dumnezeu, mai ales acum, când adesea lumea tace în privința Sa. Să avem credința lui Avraam, răbdarea lui Iov, pocăința lui David, îndrăzneala lui Moise și râvna lui Ilie pentru ca să putem pregusta, încă din această viață, lumina taborică a slavei Domnului nostru Iisus Hristos!

Libertatea nu este independenţa politică, ci a nu avea diavolul stăpânire asupra noastră. Orice se face prin violenţă, fără iubire şi fără libertate, nu intră în veşnicia lui Dumnezeu.
Domnul nostru iubitor de oameni, când s-a dus la scăldătoarea Vitezda, să îl vindece pe slăbănog, l-a întrebat: Voieşti să te faci sănătos? (Ioan 5, 6)
Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos, chiar şi pentru a face bine unui om suferind, nu o face dacă mai întâi omul acela nu vrea aceasta.
Creatorul şi Făuritorul nostru, Bunul Dumnezeu, atât de mult respectă liberul nostru arbitru, pe care ni l-a dăruit, şi darul libertăţii, pe care ni l-a făcut, încât fără consimţământul nostru liber nu vrea
să ne ofere vindecarea. Într-o altă situaţie, Domnul a spus: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Iisus nu face nimic omului, dacă mai întâi omul nu vrea aceasta. Iisus respectă libertatea noastră.

Viața paraclis canon Sfintii Mucenici Ciprian si Iustina 
 
Pe vremea împărăţiei lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof şi vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut din părinţi necredincioşi, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgânescului şi necuratului lor zeu, Apolon. În anul al şaptelea al vârstei sale îl încredinţară la vrăjitori spre învăţătura meşteşugului vrăjitoriei şi a drăceştii înţelepciuni. Iar după zece ani de la naşterea sa a fost trimis de părinţi spre săvârșirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgânii îl numeau locuinţă dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulţime de idoli întru care mulţi diavoli locuiau. Ciprian a învăţat în acel munte înalt mult meşteşug diavolesc, căci ştia fe- lurite năluciri drăceşti; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor şi se învăţase la înţelepciunea cea pierzătoare şi prea rea lucrare diavolească. Şi a văzut acolo nenumărate pâlcuri drăceşti împreună cu stăpânul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor. A văzut acolo pe toţi zeii şi zeiţele păgâne şi felurite năluciri şi vedenii, la care se învăţa câte patruzeci de zile în post; că mânca după apusul soarelui nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Când era de cincisprezece ani avea ca dascăli şapte slujitori mari care slujeau la cele şapte planete. De la acei jertfitori a învăţat multe taine diavoleşti. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind câtva timp zeiţei Ira, a învăţat multe meşteşuguri de la slujitorul care era acolo. Şi a petrecut 
şi în Tauropoli slujind zeiţei Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia şi a deprins să facă fel de fel de vrăji şi nă- luciri, ca aceea ca morţii din morminte să grăiască.

Sfântul Mucenic Bonifatie este o figură luminoasă în istoria Bisericii, un exemplu de pocăinÈ›ă, convertire È™i devotament nestrămutat faÈ›ă de credinÈ›a în Hristos. ViaÈ›a sa, deÈ™i marcată de păcat la început, s-a transformat într-o mărturie puternică a puterii transformatoare a credinÈ›ei 

Născut în Roma în secolul al IV-lea, Bonifatie a trăit o viaÈ›ă păcătoasă în tinereÈ›e, fiind sclavul unei femei bogate numite Aglaida. Cu toate acestea, în inima lui ardea o scânteie de bunătate È™i compasiune. Era milostiv cu cei săraci È™i suferinzi, demonstrând o dragoste autentică pentru aproapele său.

Ajuns în Cilicia, Bonifatie a mărturisit cu îndrăzneală credinÈ›a sa în faÈ›a guvernatorului Silvanus, deÈ™i È™tia că îl aÈ™teaptă persecuÈ›ia È™i chinurile. A refuzat cu tărie să renunÈ›e la credinÈ›a sa, chiar È™i în faÈ›a torturilor groaznice.

 Moartea sa martirică a marcat sfârÈ™itul vieÈ›ii sale pământeÈ™ti, dar a marcat È™i începutul vieÈ›ii sale veÈ™nice în slava lui Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Martir Neofit Cretanul, Mitropolitul Èšării RomâneÈ™ti (1738-1753)În lucrarea de faÈ›ă sunt prezentate viaÈ›a È™i activitatea Sfântului Ierarh Martir Neofit Cretanul, mitropolit al Èšării RomâneÈ™ti între anii 1738 È™i 1753.Prin cultura È™i dedicarea sa, Sfântul Neofit a contribuit la îmbunătăÈ›irea vieÈ›ii sociale È™i religioase din Èšara Românească. A susÈ›inut iniÈ›iativele reformatoare ale domnitorului Constantin Mavrocordat, dintre care semnificativă a fost desfiinÈ›area rumâniei. A fost un bun administrator al proprietăÈ›ilor Mitropoliei È™i s-a preocupat de viaÈ›a clerului său. Din însărcinarea domnitorilor, a îndrumat È™colile din Èšara Românească. De asemenea, Sfântul Neofit a impulsionat activitatea tipografică, fiind un iubitor de carte. Nu în ultimul rând, mitropolitul a însufleÈ›it viaÈ›a duhovnicească È™i a sprijinit renaÈ™terea isihastă, iniÈ›iată de Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului.Pe lângă versiunea în limba română, cartea include traducerea în limba engleză a textului, realizată de Lect. Univ. dr. Anca Popescu È™i traducerea în limba greacă, semnată de Conf. Univ. dr. Ion-Marian Croitoru.

Înger, îngeraşul meu 
Ce mi te-a dat Dumnezeu 
Totdeauna fii cu mine 
Şi mă-nvaţă să fac bine. 
Eu sunt mic, tu fă-mă mare, 
Eu sunt slab, tu fă-mă tare, 
În tot locul mă-nsoţeşte 
Şi de rele mă păzeşte. 
 
Amin.