Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Colecţie de cuvinte duhovnicesti şi sfaturi referitoare la viaţa interioară, la bunul mers al despătimirii, la buna înţelegere a celor sfinte.

Din cuprins:
Sfaturi pentru viata duhovniceasca a calugarilor.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

O carte provocatoare, prin titlul ei, È™i mult lămuritoare, prin conÈ›inutul ei. Lucrarea ne arată că evoluÈ›ia spontană a cultului divin, marcată uneori de evoluÈ›ia intenÈ›ionată, indiferent cum vrem să o numim pe aceasta din urmă, a conservat È™i a aprofundat mereu unul dintre scopurile esenÈ›iale ale cultului divin, acela de a ne oferi experienÈ›a deplină a vieÈ›ii în Hristos. Nădăjduind că toÈ›i aceia care o vor lectura vor dobândi, nu doar mai mai multă cunoÈ™tinÈ›ă, ci È™i mai mult folos duhovnicesc.

Pr. Prof. Viorel Sava

Sfânta Liturghie este un ospăţ al credinţei. Instituită în Joia Patimilor, Sfânta Liturghie este Cina cea de taină, este Răstignirea mântuitoare şi Învierea triumfătoare, este înfăţişarea tainică a istoriei mântuirii, este calea pe care a urmat-o Domnul Hristos de la moarte şi până la înălţare, este Jertfa Crucii şi Taina tainelor, este ospăţul credinţei. Dacă Sfânta Liturghie, slujba noastră bisericească cea mai importantă, a ajuns să fie plictisitoare şi desconsiderată este pentru faptul că nu-i mai înţelegem rostul şi nu participăm la ea activ. Sfânta Liturghie este ospăţul credinţei. Ce se face la un ospăţ? Ştie oricine. Se creează o puternică comuniune în dragoste, se discută, se cântă şi se mănâncă. Aşa se întâmplă şi la Liturghie. Prin rugăciune intrăm în dialog cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii Lui; prin cuvânt ne hrănim spiritual, auzindu-L pe Mântuitorul spunând că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4); prin cântare intrăm în comuniune cu semenii noştri împreună preamărindu-L pe Dumnezeu; dar mai ales ne nutrim cu Trupul şi Sângele Domnului...

Andrei
Arhiepiscopul şi Mitropolitul Clujului

În timpul ocupaţiei la Paris, câţiva creştini ortodocşi şi-au trăit creştinismul până la martiriu şi la deportare, după lupte eroice.
Unii dintre ei se adunaseră în jurul unei femei, Maria Skobţova, care se născuse în timpul lui Alexandru al III-lea într-o Rusie prosperă şi plină de perspective pentru ea: politică, teologie, poezie, pictură, broderie, toate acestea îi erau deschise. Iniţial angajată în lupta revoluţionarilor, se căsătoreşte cu un ofiţer pe care îl va însoţi în dezastrul suferit de armata albilor.
Marea suferinţă provocată de emigrare şi de moartea unuia dintre copiii săi au condus-o la viaţa monahală şi la mucenicie. Mărturisind până în ultima clipă, a salvat numeroşi evrei şi a murit la Ravensbruck.