Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

Pricina care m-a facut sa alcatuiesc, fratilor, aceste rugaciuni catre Domnul nostru Iisus Hristos n-a fost alta decat aceea ca sa va pun in miscare sa meditati necontenit la Numele mantuitor, preadulce, facator de bucurie si de-tot-binele-daruitor al Domnului nostru Iisus Hristos nu numai cu gura, ci si cu inima si cu mintea voastra; fiindca o asemenea meditare necontenita la Numele mantuitor al lui Iisus — pe langa celelalte daruri ceresti, suprafiresti si nepovestite ale harului pe care vi le poate oferi si despre care vorbesc Sfintii Calist si Ignatie Xantopol, Grigorie Sinaitul si Simeon Noul Teolog in cartea care se numeste «Filocalia» — vrea sa va insufleteasca si spre virtutea cea mai inalta, care este iubirea dumnezeiasca, si vrea sa va faca inima templu si salas al acestui Nume si sa va arate vii si dupa moarte.

Cuviosul Nicodim Aghioritul

Text fascinant prin sobrietatea si prospetimea sa reflexiva, de o remarcabila rigoare si profunzime, Explicarea liturgica a lui Nicolae Cabasila, in toate schitele si variantele ei, nu este un simplu comentariu liturgic, ci un veritabil tratat euharistic si mistagogic.  Ne ofera o reflectie critica asupra traditiei mistagogice bizantine, o veritabila decantare si simplificare a ei plecand de la recentrarea euharistic-sacramentala a celebrarii Liturghiei.  Ne ofera meditatia teologica a unui rafinat laic cultivat, in acelasi timp umanist si mistic, scolastic si isihast, un spirit deja premodern, dar integral fidel Traditiei apostolice si patristice a Bisericii asimilate si exprimate intr-un mod personal si elegant inconfundabil, mereu actual.  Intre toate comentariile liturgice scrise de-a lungul mileniului istoriei bizantine cel mai clar, concret si profund, unicul avand si o teologie euharistica si liturgica efectiva, nu este opera unui patriarh sau episcop, ci e, incontestabil, micul tratat al unui umanist laic.

Aparuta cu prilejul anului euharistic din Patriarhia Romana si dedicata memoriei luminoase a tanarului ei traducator interbelic, pr. prof. Ene Braniste, cu prilejul recentei aniversari a centenarului nasterii, traducerea de fata este cea de-a doua etapa a proiectului unei integrale a scrierilor sfantului Nicolae Cabasila demarat in 2010 cu publicarea discursurilor sale teologice.

Noutatea absoluta a editiei de fata o reprezinta restituirea, pe langa cele doua schite preliminare si versiunea definitiva in 53 de capitole, plecand de la un manuscris bizantin, a primei variante a Explicarii in 46 de capitole.  Amplul studiu introductiv, reprezentand o trecere in revista a intregii istorii a receptarii exegezei liturgice a sfantului Nicolae Cabasila in cultura si teologia europeana si in traditia bizantina, ofera, pe langa nenumarate surprize in linie liturgica si dogmatica, reperele indispensabile pentru intelegerea fascinantei geneze intelectuale a unei opere clasice a teologiei bizantine.

De peste un mileniu si jumatate, Imnul Acatist al Maicii Domnului s-a aflat si se afla in inima veneratiei Bisericii Ortodoxe fata de Maica dupa trup a Cuvantului Intrupat.  Cel mai vechi si mai enigmatic monument al evlaviei bizantine fata de Fecioara Maria, Acatistul, a suscitat in ultimul secol dezbateri si polemici intre savanti cu privire la autor, data si sensul lui teologic.

Studiile grupate in aceasta carte ofera cititorului interesat o fascinanta initiere in sursele si structurile simbolice si teologice de profunzime ale Imnului Acatist, pentru prima data descifrate si analizate cu rigoare si perspicacitate.  Rezultatul este o convingatoare pledoarie pentru natura mistagogica a acestui uimitor poem, care se dovedeste a fi o remarcabila si unica in felul ei initiere simbolico-poetica in omniprezenta tainica a Fecioarei Maria, taina lui Hristos si a Bisericii Lui in toate dimensiunile ei.  La capatul acestei incitante analize Acatistul in sfarsit explicat se dovedeste a fi o adevarata "summa" imnografica a credintei, cultului si spiritualitatii Bisericii patristice din secolul V, expresie a teologiei imperiale constantinopolitane din intervalul dintre Sinoadele Ecumenice III si IV (428-451).

Arhimandritul Emilianos — egumen al manastirii athonite Simonos Petras si parinte duhovnicesc al manastirii de maici din Ormylia Chalcidicii — este una din principalele figuri ale spiritualitatii athonite contemporane. Cele douasprezece cateheze mistice de exceptionala profunzime si intensitate duhovniceasca, grupate în volumul Viata în Duh, reprezinta incontestabil una din marturiile cele mai importante ale spiritualitatii ortodoxe vii din epoca noastra. Ele ofera o descriere a etapelor itinerarului mistic al sufletului din exilul sau pamantesc spre indumnezeire, in care se resimte emotionant experienta vie a vietii in Duhul Sfant: pocainta si rugaciunea devin deschiderea in inima a usii cerului si raiului, ducand la transformarea mistica a intregii existente unite cu Dumnezeu Cel in Treime.

Cuvant mangaietor si ziditor, izvor de viata si bucurie spirituala, insufletit de patos profetic, catehezele arhimandritului Emilianos Simonopetritul exprima liber si fidel, asemenea Sfintilor Parinti din vechime, traditia mistica autentica a Bisericii Rasaritene. Realizata maximal in monahism, aceasta traditie duhovniceasca este inspiratie si exemplu pentru toti crestinii carora le infatiseaza icoana eshatologica a existentei autentice, Evanghelia intrupata.

Scopul volumului de faÈ›ă este acela de a repune în circuitul teologic È™i duhovnicesc câteva din mărturiile — îngropate în publicaÈ›ii greu accesibile publicului — privitoare la unele din marile figuri È™i personalităÈ›i spirituale ale monahismului românesc din epoca postpaisiană: cuvioÈ™ii Pahomie al Romanului (1660–1724), Antipa de la Valaam (1816–1882), Irinarh Roset (1771–1859), Nifon Ionescu (1807–1901) È™i Nectarie CreÈ›u (1808–1898). Comun tuturor acestora este faptul că, din pricina vicisitudinilor istorice, în special ca urmare a reprimării monahismului ortodox prin măsurile de secularizare impuse de statul modern în secolul XIX, toÈ›i aceÈ™ti mari călugări îmbunătăÈ›iÈ›i, cu viaÈ›a ascetică È™i duhovnicească exemplară, au fost nevoiÈ›i să-È™i lase È›ara È™i să se stabilească, pentru a se putea împlini spiritual autentic, în Rusia, în Palestina sau la Athos care ofereau medii mai prielnice realizării idealului monahal, de unde s-au È™i mutat la Domnul. Memoria lor ne-a fost păstrată de ucenici fideli care au aÈ™ternut în scris vieÈ›ile lor È™i ne-au transmis testamentele lor duhovniceÈ™ti.
 Dincolo de interesul pur documentar, reeditarea lor într-o formă modernă are scopul de a readuce în memoria eclezială a credincioÈ™ilor, a teologilor È™i, nu în ultimul rând, a monahismului actual profilurile câtorva figuri duhovniceÈ™ti exemplare uitate sau mai puÈ›in cunoscute. Căci, aÈ™a cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, „e bine ca toÈ›i credincioÈ™ii Bisericii din orice loc să aibă cunoÈ™tinÈ›ă de sfinÈ›ii de pretutindeni, pentru că fiecare sfânt aduce prin faptele lui săvârÈ™ite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viaÈ›a lor. Căci faptele sfinÈ›ilor È™i vieÈ›uirea lor străluminată de prezenÈ›a lui Dumnezeu în ei depăÈ™esc determinările locale, ridicându-se la ceea ce poate fi model È™i întărire pentru credincioÈ™ii din orice loc”. 

Acest volum oferă cititorului un „dosar” hagiografic cuprinzând traducerea integrală și riguroasă a celor mai vechi documente — trei „vieți” și o „slujbă” — care dau mărturie despre una dintre cele mai fascinante figuri duhovnicești din sinaxarul ortodox: cuviosul Maxim Kavsokalyvis sau „Arzătorul de colibe” (cca 1270–1365). Ascet nonconformist, nebun pentru Hristos, isihast și văzător cu Duhul, Maxim apare drept una din cele mai impresionante figuri ale Athosul secolului XIV.

„Dosarul” hagiografico-liturgic e întregit de două studii remarcabile redactate de regretatul episcop Kallistos Ware și de eruditul bizantinolog Antonio Rigo. Ele pun în evidență împletirea unică în viața sfântului a trăsăturilor tipice unui nebun pentru Hristos cu aspectele originale ale unui isihasm „popular”, marcat de o intensă evlavie față de Maica Domnului. Isihasmul sfântului Maxim Kavsokalyvis apare astfel în același timp iconologic și hristo-mariologic, unind inseparabil în evlavie și rugăciune figura Dumnezeului-om Iisus și cea a primului om integral îndumnezeit, Preacurata Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu și „tron al Treimii”.