De ce, oare, această iniÈ›iativă care comportă multă muncă, dificultăÈ›i, timp È™i investiÈ›ie materială? Răspunsul este simplu. Poporul cel dreptcredincios are nevoie de „chipuri de pocăinÈ›ă” cum rosteÈ™te o rugăciune din canonul de pregătire pentru primirea Sfintei ÎmpărtăÈ™anii. Poporul lui Hristos din România este însetat de „apa cea vie”, este înfometat după „pâinea cea spre fiinÈ›ă”.
„Chipuri de pocăinÈ›ă” găsim în viaÈ›a sfinÈ›ilor din primele veacuri creÈ™tine, în viaÈ›a sfinÈ›ilor cu care Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc.
„Chipuri de pocăinÈ›ă” găsim, de asemenea, în viaÈ›a bineplăcuÈ›ilor lui Dumnezeu care au odrăslit în sânul altor popoare. CuvioÈ™ii StareÈ›i de la Optina se numără printre aceste „chipuri de pocăinÈ›ă”, printre „geniile sfinÈ›eniei” spre care se îndreaptă omul contemporan în căutare de odihnă sufletească.
IntenÈ›ia publicării unei colecÈ›ii dedicate vieÈ›ii mănăstireÈ™ti de la Optina are È™i un alt scop È™i anume: tot ceea ce s-a petrecut ca viaÈ›ă monahală autentică timp de peste 100 de ani la Optina se datorează influenÈ›ei exercitate asupra Lavrei de Sfântul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea NeamÈ›. În viaÈ›a celor 14 stareÈ›i ai Optinei, canonizaÈ›i de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, se descoperă amprenta geniului paisian.
După moartea Sf. Paisie, ucenicii săi au mers în Rusia È™i prin intermediul lor s-a născut fenomenul numit „Optina”. Timp de peste 100 de ani după moartea Sfântului Paisie Velicicovski, monahismul din Èšările Române, din Rusia È™i din alte părÈ›i ale Bisericii Ortodoxe a fost influenÈ›at de lucrarea duhovnicească a Mănăstirii NeamÈ› de la sfârÈ™itul secolului al XVIII-lea.
Vremurile au fost grele pentru Rusia în tot veacul XX, iar pentru România nu tocmai uÈ™oare. InfluenÈ›a vieÈ›ii duhovniceÈ™ti rezultată din lucrarea Sfântului Paisie s-a diminuat considerabil.
Redescoperirea Filocaliei prin traducerile Părintelui Dumitru Stăniloae, revigorarea monahismului atonit, traducerile din SfinÈ›ii PărinÈ›i, redobândirea libertăÈ›ii în spaÈ›iul Europei răsăritene după 1990 au oferit cadrul necesar redescoperirii cu mai multă vigoare a influenÈ›ei Sfântului Paisie asupra vieÈ›ii creÈ™tine ortodoxe.
Publicarea colecÈ›iilor dedicate stareÈ›ilor mănăstirii Optina se doreÈ™te a fi, aÈ™adar, È™i un omagiu adus Sfântului Paisie de la NeamÈ›.
Prin intermediul acestei colecÈ›ii creÈ™tinul de azi intră în legătură cu un izvor de viaÈ›ă care-l adapă autentic în setea lui după sens, lumină, în setea lui după Dumnezeu. ViaÈ›a È™i învăÈ›ăturile stareÈ›ilor de la Optina arată, dincolo de locul È™i timpul în care ei au trăit, că existenÈ›a omului fără Hristos È™i fără Evanghelie, fără Biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac. Spre stareÈ›ii de la Optina, în veacul al XIX-lea È™i începutul veacului XX, se îndreptau pentru cuvânt duhovnicesc mulÈ›imi de călugări, È›ărani È™i moÈ™ieri, prinÈ›i È™i intelectuali. De ce? Pentru că trăiau dramatic golul din ei È™i simÈ›eau că la umbra sfinÈ›ilor de la Optina găseau izvorul umplerii vieÈ›ii lor cu duh È™i adevăr.
Astăzi, omenirea trăieÈ™te È™i mai dramatic decât în veacurile XIX È™i XX, tragedia singurătăÈ›i, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-È™i regăsi echilibru vieÈ›ii interioare È™i, prin aceasta, să redescopere sensul existenÈ›ei sale?
Răspunsul nu este È™i nu poate fi altul decât: HRISTOS. „VeniÈ›i la mine toÈ›i cei osteniÈ›i È™i împovăraÈ›i È™i Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) Numai trăirea întru Hristos umple existenÈ›a omului.
Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii minÈ›ii È™i a inimii, ne conduce lupta cu mândria, ne conduce iubirea de vrăjmaÈ™i. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos È™i călăuză avem pe cei ce au parcurs acelaÈ™i drum: pustnicii din Egipt sau cei din CarpaÈ›i, cuvioÈ™ii din Athos sau cei de la Optina.
Rog pe Dumnezeu să binecuvinteze strădania traducătorului, Părintele Profesor Teoctist Caia È™i a ostenitorilor din cadrul Editurii È™i Tipografiei Mitropoliei Moldovei È™i Bucovinei care fac posibilă publicarea colecÈ›iei „CuvioÈ™i stareÈ›i de la Optina”.
Dumnezeu să te binecuvinteze È™i pe tine, cititorule al acestei cărÈ›i, conducându-te prin pocăinÈ›ă, rugăciune È™i iubire, la viaÈ›a în Hristos, singura care-È›i va oferi bucurii adevărate, libertate reală È™i lumină în viaÈ›ă. († TEOFAN, Mitropolitul Moldovei È™i Bucovinei)

Volumul cuprinde marturiile pelerinilor credinciosi care au primit ajutor si folos din partea Cuvioasei Parascheva.

Adunandu-si toate simturile inauntru, silindu-si mintea impreuna cu duhul, atintind-o si legand-o strans si, intr-un cuvant, tintuind-o de Crucea lui Hristos, Sfantul Grigorie repeta adeseori in rugaciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, cu sufletul plin de tremur, cu gemete si cu inima franta; si uda pamantul cu lacrimi calde ce izvorau abundent din ochii sai.

Cei care spun că nu le pasă de cealaltă viaţă şi că nu vor să vieţuiască dincolo de aceasta se înşală pe ei înşişi, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta. Căci cum e cu putinţă ca oamenii să nu dorească cealaltă viaţă, când ei nu se mai satură de viaţă, aici, pe pământ, fiind ataşaţi de ea ca stridiile de o stâncă… Toţi oamenii iubesc viaţa, dar unii o iubesc pe cea trupească, trecătoare, în vreme ce alţii o iubesc pe cea duhovnicească, veşnică.

În orice caz, chiar dacă cineva nu ar dori să vieţuiască dincolo de viaţa actuală, ar trebui să ştie că aceasta nu depinde de el, ci depinde de Cel ce ne-a creat...

Dumnezeu este Creatorul şi sprijinitorul universului. Chiar dacă El este înfricoşător şi atotputernic, El te iubeşte mai mult decât te pot iubi mama şi tatăl tău, şi El te va îmbrăţişa dacă tu voieşti să experiezi dragostea pe care El o are faţă de tine.

Avem in fata un volum de poezie categoric crestina, o poezie extraordinara, cum n-am mai avut in literatura noastra si cum nu este in lumea intreaga. O poezie de mare adancime si caldura despre ortodoxie. O poezie care se va impune in lumea intreaga.

Pr. D. Staniloae

S-a scris mult despre Sfântul Serafim de Sarov, însă numai Arhimandritul Ioan Krestiankin ar fi putut să-l prezinte atât de frumos, încadrându-l în societatea rusă de la sfârÈ™itul secolului al XVIII-lea È™i începutul secolului al XIX-lea, societate aflată într-o epocă de răcire a credinÈ›ei È™i de îndepărtare de Biserică. RuÈ™ii acelor vremuri aveau nevoie de un Sfânt care să-i aducă mai aproape de Dumnezeu, care să le fie model, erou, tată, profet, judecător, iar Sfântul Serafim de Sarov a reuÈ™it, prin forÈ›a iubirii care-l caracteriza, să le fie călăuză către Hristos. DeÈ™i se afla în pustia pădurilor Sarovului, Sfântul Serafim vedea patimile societăÈ›ii de care era izolat prin puterea Sfântului Duh, pe care a dobândit-o È™i pe care a propovăduit-o drept scop al oricărui creÈ™tin.
Este important să ne apropiem de viaÈ›a unui sfânt nu numai din perspectiva supranaturalului È™i a minunilor, ci È™i prin intermediul societăÈ›ii în care a activitat acesta, a influenÈ›elor culturale È™i religioase specifice timpului său, care sigur au avut un rol important în decizia divină de a ridica din mijlocul poporului un Sfânt pentru popor, È™i nu orice Sfânt, ci Sfântul Serafim de Sarov.
În cele ce urmează redăm un fragment din carte, pentru a evidenÈ›ia cele afirmate mai sus:
Din toate colÈ›urile Rusiei veneau la Sfântul plăcut lui Dumnezeu cei însetaÈ›i de mângâiere duhovnicească în codrul de pini, nu departe de mănăstire, unde îl găseau pe StareÈ›ul gârbovit într-un chiton alb vechi, cu o cruce de cupru la gât. El îi primea pe toÈ›i cu dragoste, li se închina tuturor până la pământ, săruta mâna fiecărui om, binecuvântându-l. Chiar È™i pe cel mai mare păcătos îl numea „bucuria mea”, văzând în el darul dumnezeiesc: sufletul său nemuritor. În orice timp al anului îi saluta pe toÈ›i cu cuvintele: „Hristos a înviat!”.

De mult biserica nu mai era deschisă; încetul cu încetul, se încuibase ruina în ea; bălăriile năpădiseră în curte, acoperișul de șindrilă se spărsese și ușile ruginiseră. O iarbă firavă crescuse sus pe acoperișul năruit. An cu an, ierburile se întinseseră ca niște mici grădini aeriene, până când, vântul aducând sămânța de undeva, se iviră copăcei de oțetar, ca niște penaje funerare. Pe urmă căzu o cărămidă, apoi alta – așa că, în tăcere și sigur, se făcură spărturi în trupul părăsit al bisericii. Câtva timp se mai cunoscură prin jurul ei câteva morminte cu vechi grilaje de fier, dar, cu vremea, și aceste așezări se topiseră vederii.

Lucrarea vremii, cea cu neputință de oprit de oameni, măcinase biserica veche, iar acum ploaia pătrundea în cuprinsul ei, umezind pereții, altarul, picturile scorojite de pe ziduri, putrezind catapeteasma și stranele, ștergând chipurile de sfinți și predând totul nimicirii. Dacă ai fi privit prin ușa mâncată de rugină, ai fi putut vedea acolo o foarte ciudată și rară vegetație virgină. Ferigi ca niște săbii cu două tăișuri, mici arbuști plini de-o fantezie zveltă, forme rare de scaieți eleganți, fără culoare, din loc în loc egrete de-o desăvârșită perfecție, zvâcnind deasupra, triste și inutile, liane ale întunericului, mângâind imaginare trupuri... Și peste tot o penumbră eternă și-o tăcere ca un ison de vis, al vremii... O vegetație a umbrelor și-a tăcerilor...



Alexandru Lascarov-Moldovanu

Volumul de față reunește toate canoanele la Sfântul Arhanghel Mihail, atribuite de tradiția manuscrisă Sfântului Iosif Imnograful. 
 
Canoanele compuse de Sfântul Iosif Imnograful ni-l prezintă pe Sfântul Arhistrateg al oștirilor dumnezeiești ale puterilor celor de sus ca pe întâistătătorul minților cerești și, deopotrivă, ca cel ce stă cel dintâi înaintea tronului dumnezeirii, mijlocitor între oameni și Dumnezeu. Textele sunt bogat reprezentate tipologic, cu multe referințe din Noul și Vechiul Testament. Odinioară ocrotitor și călăuzitor al poporului Israel, Sfântul Arhanghel Mihail a devenit ocrotitorul Noului Israel, mare protector împotriva păgânilor. Canoane întregi laudă ajutorul Arhanghelului în lupta împotriva cruzilor agareni, ceea ce face ca ele să devină, brusc, extrem de actuale.

„Apocalipsa este o carte ce inspiră speranţă, dar şi spirit de luptă, împreună expresii ale adevăratei înduhovniciri. Imaginile triste nu ne provoacă teama, ci dorinţa arzătoare de a limita răul în nenumăratele sale forme, precum şi setea pentru dreptate şi impulsul spre eliberarea de sub stăpânirea forţelor potrivnice, cu feluritele lor nume.”

La Editura Doxologia a apărut lucrarea Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Cele dintâi şi cele de pe urmă în dialog, autor Pr. Ioannis Skiadaresis, traducere din limba greacă de Nicolae Burăş.

Lucrare profetică şi, în acelaşi timp, apocaliptică, cartea se oferă unor lecturări diferite, dăruindu-ne multe lucruri. Noi am lecturat-o din punct de vedere ecleziologic, savurându-i plenitudinea arhitecturală, structura filologică şi tehnica de redactare şi închinându-ne cu evlavie în faţa nenumăratelor imagini şi simboluri şi a realităţilor la care acestea fac trimitere. Identificăm, în această carte, imaginea Bisericii, aşa cum aceasta se proiecta la sfârşitul secolului I d.Hr., precum şi imaginea viitorului ei plin de glorie, eshatologic. Aflăm, aşadar, despre fronturile pe care luptă Biserica, precum şi despre biruinţa finală. Viziunile finale ale cărţii ne fac să ne fie dor de cele ce vor urma, aşa cum acestea vor să fie, iar tropismul liturgic al acesteia se constituie într-un indiciu spre descoperirea şi preţuirea Sfintei Euharistii, dimensiune şi mod diferit şi unic de a fi ale creştinilor.

Datorită bogăţiei rare pe care o ascunde în paginile sale, Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, această carte într-adevăr greu de pătruns a Noului Testament, atrage necontenit atenţia şi dragostea oamenilor.

Cele douăsprezece capitole cuprinse în volumul de faţă constituie rodul studiului îndelungat al cărţii Apocalipsei care, pe de o parte, încheie Canonul Sfintei Scripturi, însă pe de altă parte ne face să ne îndreptăm privirile spre orizontul larg, eshatologic, strălucitor şi tot mai apropiat nouă...