Jertfa si inviere ROMAN

Format: 13x20 cm
ISBN: 978-606-550-547-
Status: in stoc

Jertfa si inviere ROMAN

Colectia: Alte carti
Autor:
Editura: EGUMENITA
Numar de pagini: 167

Părintele Stefanos intră în salonul spitalului. Afară aşteptau cele patru femei. Două mame şi două surori. Auzeau plânsul prin uşa închisă.— Am rănit-o pe Anastasia. Mi-am părăsit copilul. Am amăgit-o pe Ştefania, pe Emanuela. Am rănit, am rănit atât de mult! plângea Iorgos. Nu merit iubirea lor. Nici mila lui Dumnezeu. Dar îmi arunc sufletul mizerabil în abisul bunătăţii Lui.— Ai venit, fiule. Te-ai întors, spuse emoţionat bătrânul preot. Treizeci de ani te-am aşteptat. Şi m-am rugat. Ştiam că vei veni!Şi-a pus patrafirul peste el.— Linişteşte-te, fiul meu. Dumnezeu le-a luat pe toate pe crucea Lui. Acum eşti curat. Fără pată.Strălucea. Faţa i se liniştise. Lacrimi de pocăinţă îi curgeau din ochi.Singurele cuvinte care au fost schimbate în acel salon au fost „iartă-mă” şi „te iubesc”.Peste puţin s-a adâncit în letargie. Pleca spre veşnicie. În mângâierile copiilor lui, în iubirea lor şi a lui Dumnezeu.Buzele lui şoptiră un „iertaţi-mă” adânc şi îşi închise ochii. Zbură la ceruri.Era 11 mai. Aceeaşi zi în care plecase bunica Areti, îşi aminti Anastasia.* * * L-au condus în călătoria spre lumină.Plângeau, erau îndurerate. Dar era un plâns liniştitor şi dulce. Ştiau că plecase pocăit spre Învierea veşnică…Emanuela se sprijinea între Anastasia şi mama ei.— Ne vom reîntâlni, tată!Elpida dădu din mână în semn de rămas bun.— Ne vom cunoaşte în Rai, tată!Stăteau lângă crucea înfiptă în pământul proaspăt.Anastasia privi în sus. Cerul strălucea senin. I se părea că o vede iarăşi pe bunica Areti zâmbindu-i.„Iar dacă a ta cunună va scoate spini, să nu-ţi fie frică. Trăim pentru Rai. Acesta este nădejdea noastră!”Ochii i se umplură de lacrimi.Acum Iorgos lua cu el cununa ei – cununa ei de nuntă însângerată, cu câteva flori şi nenumăraţi spini care au străpuns-o – şi o înălţa în mâinile lui Dumnezeu.Şi Dumnezeu o va face cunună de sfinţenie.Elpida, copilul Raiului, îşi plecă funtea pe pieptul ei.„Am purtat cununa mea de spini, bunico. N-am refuzat-o”, şopti Anastasia, privind spre cer.Ochii i se luminară.„Pentru că trăim pentru Rai, acesta este nădejdea noastră”.

Pret: 12.60 LEI   
  Cumpara


Scrieti o recenzie

Nume:
Email:
Mesajul:
Apreciere:



  Trimite comentariul


(Nu exista recenzii la aceasta carte. Fiti primul care scrie o recenzie!)


Carti similare

Volume apartinand de la aceeasi editura

    • Ceasul morţii este înfricoşător pentru orice om. Moarte nu este înfricoşătoare pentru că părăsim această lume, de care am fost legaţi, ci pentru că intră în lucrare diferite taine, pe care mai înainte nu am putut să le percepem datorită grosimii organelor de simţ ale trupului. În acel moment critic, omul, fără să-şi fi programat ceva, îşi înţelege foarte bine sinele. Întreaga sa viaţă, pe care a trăit-o, îi este înfăţişată ca pe un ecran de cinematograf. Sfântul Ioan Scărarul spune că cei mândri, care credeau că sunt nepătimaşi, „şi-au văzut sărăcia (de virtute) în ceasul ieşirii din viaţă”30. Adică cei mândri îşi văd atunci sărăcia lăuntrică a sufletului. Cu atât mai mult cei care au făcut multe alte fapte, care sunt săvârşite prin puterile sufletului şi trupului. Un Stareţ contemporan spunea că,
      în clipa morţii, vom vedea şi cea mai neînsemnată faptă pe care am făcut-o în viaţă, după cum putem vedea într-o fracţiune de secundă o mică impuritate într-un pahar cu apă.
      Însă frica dinaintea tainei morţii constă în aceea că, pentru om, începe o nouă viaţă. Fireşte, aceasta are legătură şi cu starea veşnică a sufletului şi a trupului. Potrivit Cuviosului Teognost, clipa morţii este o nouă naştere, de vreme ce omul, mai ales cel
      drept, iese ca dintr-un al doilea pântece întunecos, şi se îndreaptă spre cele imateriale şi luminoase. De aceea ne sfătuieşte ca omul să se bucure pentru că trece, prin moarte, la bunătăţile cele nădăjduite. Pe lângă acest lucru, ne sfătuieşte că omul trebuie să
      fie cu luare aminte la „dracii necinstitori, care dau târcoale în jurul nostru”, care urmăresc până în ultima clipă să-i facă rău.

    • Am fost părtaÈ™i împreună la smerita copilărie a Sfântului Nectarie, la înălÈ›area sa duhovnicească până la treapta de mitropolit, apoi cu toÈ›ii ne-am indignat văzând invidia celor răi È™i asumarea smereniei de către părintele Nectarie. Dar celor umili Dumnezeu le dă har, iar părintele Nectarie s-a dovedit făcător de minuni încă din timpul vieÈ›ii sale.

      A fi smerit înseamnă să accepÈ›i tot ceea ce îÈ›i oferăÈ™i îngăduie Dumnezeu în viaÈ›ă. Omul smerit se crede nevrednic de bunătăÈ›ile pe care le primeÈ™te în viaÈ›ă, se consideră pe sine păcătos È™i mai mic faÈ›ă de ceilalÈ›i.

      Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă oamenii mândri cu vârfurile înalte È™i neroditoare ale munÈ›ilor, iar harul cu izvoarele care curg prin văi È™i ocolesc dealurile înalte. Astfel, harul îi ocoleÈ™te pe cei mândri È™i se revarsă peste cei smeriÈ›i. Smerenia mai poate fi asemănată cu rădăcina unui copac. Dacă rădăcina este adânc înfiptă în pământ, copacul va fi puternic È™i va rodi, dar dacă rădăcina va ieÈ™i la suprafaÈ›ă, copacul se va usca È™i nu va avea nicio roadă.

      Orice virtute este ca o stea măruntă de pe cer. Stelele strălucesc numai noaptea când este întuneric. Dar odată cu răsăritul soarelui, ele îÈ™i pierd strălucirea È™i dispar. La fel se întâmplă È™i cu oamenii. Cât timp se află în noaptea păcatelor, îndepărtaÈ›i de Dumnezeu, oamenii rămân în mândria lor. Dar odată ce harul lui Dumnezeu răsare în sufletele lor, îndată se arată ca o stea neputincioasă în lumina cea puternică a soarelui.

      Smerenia face posibile celelalte virtuÈ›i, pe când mândria le anulează.

watch series