Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

a baza numeroaselor confuzii existente astăzi în dezbaterile religioase și în opțiunile indivizilor stă premisa acceptată ca axiomă indiscutabilă că, dacă Dumnezeu există, El ar fi același pentru toate religiile, El fiind totodată dincolo de toate imaginile și noțiunile pe care și le fac despre El oamenii. 
Dumnezeul creștinilor e diferit de cel al evreilor și musulmanilor și se lasă cunoscut într-un mod propriu. Este unu, dar într-un mod special. Este Tată, dar nu este bărbat. A vorbit, dar fără să ne ceară ceva. Iartă, fără a trece peste hotărârea libertății noastre. 
Sunt teme teologico-dogmatice fundamentale ale credinței creștine, pe care Rémi Brague le repovestește cu multă subtilitate și rafinament intelectual în cele șapte capitole ale cărții de față. Rezultatul e o încântătoare și plină de prospețime apologie a Dumnezeului creștin de care cu siguranță cititorul ortodox inteligent de azi, sătul de blocajele ritualiste și de catehismele inepte, se va îndrăgosti fără îndoială încă o dată. 
 
Cuprins 
 
Cuvânt-înainte 
1. Ca să terminăm odată cu „cele trei” 
I. Trei monoteisme? 
1. Monoteismul nu e esențialmente religios / 2. Nu sunt decât trei / 3. Monoteismul și politeismul se înfruntă? / 4. Adevărata întrebare / 5. Monoteismul islamic / 6. O recunoaștere reciprocă a monoteismelor? 
II. Trei religii ale lui Avraam? 
1. Personajele comune / 2. Același Avraam? / 3. Trei religii ale lui Avraam sau una singură? 
III. Trei religii ale cărții? 
1. O expresie înșelătoare / 2. Trei cărți foarte diferite / 3. Trei raportări la carte / 4. Ideea de revelație 
IV. Trei religii? 
1. Cum anume se disting cele trei religii între ele? / 2. Trei cărți? 
Concluzie 
 
2. A cunoaște pe Dumnezeu 
I. A cunoaște 
1. Ce înseamnă „a cunoaște”? / 2. A cunoaște singularul / 3. Cunoașterea de sine, cunoașterea personală, cunoașterea lui Dumnezeu / 4. A căuta în locul bun 
II. Un obiect special 
1. „Deschide-ți ochiul, și pe cel bun!” / 2. Credință și cunoaștere / 3. A cunoaște un obiect paradoxal / 4. Credincioșie, voință, iubire 
 
3. Un Dumnezeu unu 
I. Unicitatea 
1. Monoteismul ca pericol / 2. Redescoperirea politeismului / 3. Dogmă trinitară și teologie politică 
II. Unitate 
1. „Monoteismul”, o noțiune vagă / 2. Unicitate și unitate / 3. Problema concretă 
III. Unirea: modelul uman 
1. Legătura iubirii / 2. Iubire și identitate / 3. A-l accepta pe celălalt ca altul 
IV. Unire: modelul trinitar 
1. Relația / 2. A-l institui pe celălalt 
Concluzie: Uniți cu Dumnezeu unu? 
 
4. Un Dumnezeu Tată 
1. Sexualitate și chip al lui Dumnezeu / 2. Masculinitate și virilitate / 3. Creație și paternitate / 4. Decuplarea paternității și a virilității 
Concluzie 
 
5. Un Dumnezeu care a spus tot 
I. Nu mai e nimic de spus 
1. Puterea, sau cuvântul / 2. Un har avar / 3. Religia definitivă / 4. Un Dumnezeu redus la tăcere / 5. Discursul Dumnezeului care tace 
II. Tăcerea trupului 
1. Cine vrea mai mult vrea mai puțin / 2. Fără întoarcere / 3. Cuvântul întrupat / 4. Treimea 
III. După tot 
1. Ce-i de făcut când totul e spus? / 2. Cuvântul ne aparține / 3. O regulă generală 
Concluzie 
 
6. Un Dumnezeu care nu ne cere nimic 
I. Știu ce să fac 
1. Amploarea normativului / 2. Ce anume cere Dumnezeu? / 3. Sfârșitul Legii 
II. Așteptarea lui Dumnezeu 
1. Modelul vegetal / 2. Vechiul Legământ / 3. Noul Legământ 
III. Răspunzând așteptării 
1. A mânca / 2. Credința / 3. Trufie și umilință / 4. Sacrificiul/jertfa 
Concluzie: „Sensul vieții” 
 
7. Un Dumnezeu care iartă păcatele 
I. Câteva clarificări 
1. Păcate și plăcere / 2. Îl ofensăm pe Dumnezeu? / 3. Păcatul presupune iertarea 
II. Păcatul meu 
1. Unde e răul? / 2. Pentru orice păcat există iertare / 3. Lăsarea/remiterea 
Concluzie 
 
Originea textelor 
* 
Rémi Brague, actualmente membru al Institutului Franței, profesor emerit, este unul dintre cei mai importanți gânditori ai momentului. Născut în 1947, a absolvit în 1967 prestigioasa École Normale Supérieure, funcționând între 1967 și 1976 ca profesor de liceu. Catolic practicant, căsătorit, tată a patru copii. Cofondator în 1972 al revistei catolice internaționale Communio. Doctor în filozofie în 1976, a fost până în 1987 cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS) din Paris. Din 1988 până în 2012 a predat filozofia antică și medievală la Dijon între 1988 și 1990, la Paris I, Panthéon-Sorbonne între 1990 și 2011, iar între 2002 și 2012 și la München. 
Autor a zeci de studii de istoria filozofiei antice, medievale (traducător de texte scrise în greacă, latină, ebraică și arabă) și moderne, grupate într-o serie de volume devenite de referință: despre dialogul Menon al lui Platon (1978), despre timp la Platon și Aristotel (1982) și despre contextul cosmologic și antropologic al ontologiei lui Aristotel (1988). Trei recente volume adună studiile sale de istoria filozofiei antice (Introducere în lumea greacă, 2015), de istoria filozofiilor medievale creștine, ebraice și arabe (În mijlocul Evului de Mijloc, 2006), dar și a celor moderne și contemporane (Moderat moderni. Epoca modernă sau invenția unei mistificări, 2014). 
Volumul esențial de teoria culturii despre modelul cultural european al identității excentrate plămădit de creștinismul roman (Europa, calea romană, 1992, trad. rom. Ed. IDEA Design & Print, 2002) l-a impus în dezbaterile intelectuale de pe scena pariziană. În același sens se înscrie și recenta pledoarie pentru recuperarea metafizicii ca infrastructură a vieții umane din volumul Ancorați în cer, 2011. 
Consacrarea ca figură de gânditor esențial al epocii noastre o reprezintă ampla trilogie redactată și publicată în ultimul sfert de secol, în care tratează despre: experiența umană a universului la antici, medievali și moderni (Înțelepciunea lumii. Istoria experienței umane a universului, 1999; trad. rom. Ed. Tact, 2012), despre istoria filozofică a alianței dintre Dumnezeu și lege la evrei, creștini și musulmani (Legea lui Dumnezeu, 2005) și despre geneza și eșecul proiectului modern (Împărăția omului, 2015) cu un post-scriptum despre impasul umanismului și relansarea lui biblică (Propriul omului. Despre o legitimitate amenințată, 2013). 

Prin studiile, editiile si articolele sale scrise si publicate in rastimp de doar douazeci de ani, Panayotis Nellas (1936–1986) a reusit sa fie unul din cei mai importanti teologi ortodocsi ai secolului XX, un minunat innoitor in duh neopatristic al teologiei ortodoxe contemporane.
Reflectia teologica a regretatului teolog laic grec are in centru o uimitoare antropologie teo-hristo-centrica schitata in volumul Zoon theoumenon publicat in 1979, volum ce reprezinta o piatra de hotar a teologiei secolului XX, si o la fel de extraordinara soteriologie conturata intr-o serie de studii asupra gandirii lui Nicolae Cabasila, gravitand in jurul unei remarcabile teze de doctorat in teologie sustinute in 1974 si avand drept tema Invatatura despre indreptare a lui Nicolae Cabasila. La acestea se adauga o serie de eseuri si articole de ecleziologie si sociologie teologica pe tema dimensiunilor si aspectelor prezentei ortodoxe in lumea si societatea de azi, politica, cultura, educatie, predarea religiei etc.
Mult mai putin cunoscute si vehiculate decat eseurile de antropologie teologica, aceste studii si articole ale lui P. Nellas — grupate in volumul de fata in traducere, prima intr-o alta limba decat cea in care au fost redactate — intregesc in chip fericit profilul gandirii teologice de exceptie a unuia din cei mai insemnati teologi contemporani. Ele incheie receptia romaneasca a teologiei lui P. Nellas demarata in 1994 de Editura Deisis, care a inteles sa aduca astfel un omagiu de substanta si recunostinta memoriei acestui bun prieten al pr. prof. D. Staniloae, al pr. prof. Teodor Bodogae si al Romaniei.

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Editia a III-a.

Postul Mare este acel timp privilegiat din cursul anului bisericesc cand pregatirea pentru participarea credinciosilor la drama Patimii si lumina Invierii din Saptamana Mare ia forma unei anticipari ascetice a Pastelui. Pe parcursul a patruzeci de zile de post, priveghere si rugaciune staruitoare acestia lucreaza cu smerenie in ei insisi la curatirea si restaurarea firii intinate si risipite de pacat. Intreg acest efort spiritual al Postului Mare e jalonat si insotit in Ortodoxie de cultul Bisericii cuprins in Triod, una din cele mai profunde si zguduitoare carti.

Triodul explicat al parintelui ieromonah Makarios Simonopetritul ofera in sfarsit o ampla lectura teologica si liturgica acestui monument, prezentandu-l si interpretandu-l dintr-o perspectiva mistagogica, profund duhovniceasca. Analizele fine si precise ale parintelui Makarios evidentiaza impletirea unica intre teologie si cult, imnografie si tipic, intre postul sufletului si postul trupului. Trecand in revista elementele cotidiene si principalele etape ale cursei duhovnicesti a Postului Mare marcate de duminicile lui speciale, in al caror centru se inalta Crucea de viata facatoare, ele se incheie cu o profunda meditatie asupra timpului liturgic si functiei sale mistagogice in cultul ortodox.

Jalon important al unui itinerar spiritual personal care avea sa-l conduca pe autor la initierea in Ortodoxie si monahism la Sfantul Munte, cartea parintelui Makarios e un ghid indispensabil pentru toti cei ce doresc sa aiba o viziune precisa asupra celui mai impresionant si complex monument al spiritualitatii liturgice ortodoxe: Triodul.

Arhimandritul Emilianos — egumen al manastirii athonite Simonos Petras si parinte duhovnicesc al manastirii de maici din Ormylia Chalcidicii — este una din principalele figuri ale spiritualitatii athonite contemporane. Cele douasprezece cateheze mistice de exceptionala profunzime si intensitate duhovniceasca, grupate în volumul Viata în Duh, reprezinta incontestabil una din marturiile cele mai importante ale spiritualitatii ortodoxe vii din epoca noastra. Ele ofera o descriere a etapelor itinerarului mistic al sufletului din exilul sau pamantesc spre indumnezeire, in care se resimte emotionant experienta vie a vietii in Duhul Sfant: pocainta si rugaciunea devin deschiderea in inima a usii cerului si raiului, ducand la transformarea mistica a intregii existente unite cu Dumnezeu Cel in Treime.

Cuvant mangaietor si ziditor, izvor de viata si bucurie spirituala, insufletit de patos profetic, catehezele arhimandritului Emilianos Simonopetritul exprima liber si fidel, asemenea Sfintilor Parinti din vechime, traditia mistica autentica a Bisericii Rasaritene. Realizata maximal in monahism, aceasta traditie duhovniceasca este inspiratie si exemplu pentru toti crestinii carora le infatiseaza icoana eshatologica a existentei autentice, Evanghelia intrupata.