Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Colecţie de cuvinte duhovnicesti şi sfaturi referitoare la viaţa interioară, la bunul mers al despătimirii, la buna înţelegere a celor sfinte.

Din cuprins:
Sfaturi pentru viata duhovniceasca a calugarilor.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

Manual pentru Facultatile de Teologie, ed. a IV-a

Lucrarea IPS Andrei ne pune in fata cateva teme de teologie deosebit de interesante si bine tratate. Plecand de la analiza omului primordial, cazut in pacatul stramosesc, vorbind despre Biserica si mantuirea omului ca si madular a acestui Trup, definind fiinta patimilor si remedii pentru tamaduirea lor si incheind cu o parte practica - calitatile duhovnicului crestin si ale fiului duhovnicesc, „Spovedanie si comuniune“ devine o lucrare care „tine in garda“ viata noastra duhovniceasca in lupta ei cu patimile. Fundamentul patristic pe care este cladita lucrarea ii da valoare si putere in lupta cu anti-duhovnicia zilelor de azi.

I.P.S. Andrei Andreicut, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului si Mitropolit al Clujulaui, Albei Crisanei si Maramuresului, s-a nascut la 24 ianuarie 1949, in satul Oarta de Sus, judetul Maramures, din parintii Andrei si Elena, ca primul dintre cei trei copii. A urmat liceul in Cehul Silvaniei si cursurile Facultatii de Constructii Cai Ferate din Bucuresti (intre anii 1967-1972). Dupa terminarea facultatii a fost repartizat inginer la Intreprinderea de Constructii Cai Ferate din Cluj-Napoca.

Incepand cu anul 1976 a urmat Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, licentiindu- se in vara anului 1978. In august 1978 a fost hirotonit preot de catre Inaltpreasfintitul Dr. h.c. Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Clujului, activand apoi ca preot paroh timp de sapte ani in orasul Turda (judetul Cluj).

Din toamna anului 1985 a fost transferat, la cererea Prea Sfintitului Episcop Emilian Birdas, la Parohia Ortodoxa Romana Maieri I din Alba Iulia si ulterior numit vicar administrativ. A urmat cursurile de doctorat ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucuresti (incepand cu anul 1985), avandu- l drept indrumator pe P.C. Arhid. Prof. Univ. Dr. Petru I. David. Teza si-a pregatit-o in cadrul aceleiasi sectii – Teologie sistematica – sub indrumarea P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu, obtinand titlul de „Doctor in Teologie” in anul 1998.

Din februarie 1990 a fost ales si hirotonit arhiereu-vicar pentru Episcopia de Alba Iulia, iar din luna iunie a aceluiasi an a devenit episcop titular. In anul 1998 Episcopia Alba Iuliei a fost ridicata la rangul de Arhiepiscopie, iar titularul ei la rangul de arhiepiscop.

In paralel cu activitatea administrativ-bisericeasca s-a implicat si in plan spiritual si didactic. Astfel, a intemeiat Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Mitropolit Simion Stefan” din Alba Iulia si a fost printre fondatorii Universitatii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, realizand demersurile necesare infiintarii Facultatii de Teologie din Alba Iulia (1991). La aceasta facultate preda (functia didactica: profesor) disciplina „Morala si Spiritualitate Ortodoxa”. In intervalul 2000-2008 a fost decan al Facultatii de Teologie din Alba Iulia. Din 2010 este si indrumator de doctorat la Disciplina „Morala si Spiritualitate Ortodoxa”, la Scoala Doctorala de la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, profil „Teologie”.

In 18 martie 2011, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a ales in scaunul vacant de Arhiepiscop si Mitropolit al Clujului si a fost intronizat, in Catedrala mitropolitana din Cluj-Napoca, de praznicul Bunei Vestiri, cand s-au implinit 5 ani de la infiintarea Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului si de la intronizarea vrednicului de pomenire Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu.

Pentru activitatea depusa in slujba Bisericii si a tarii, la 1 Decembrie 2002, Presedintia Romaniei i-a conferit Ordinul National „Pentru Merit” in gradul de „Mare Ofiter”.

Din februarie 2007 a fost ales membru al Academiei de Stiinte si Arte din Salzburg (Austria).

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Volumul intitulat „Patriarhul meu” reuneÈ™te 12 texte scrise de Bartolomeu Valeriu Anania într-un interval de mai bine de 50 de ani, pornind de la câteva cronici bisericeÈ™ti semnate Vartolomeu Diacul È™i culminând cu vibranta mărturie din Memoriile Mitropolitului, în care figura Patriarhului Justinian este una din cele mai luminoase. În È™irul acestor texte se înscrie È™i un fragment dintr-un interviu pe care Arhimandritul Bartolomeu l-a dat părintelui Ioanchie Bălan È™i care este publicat în volumul al doilea din Convorbiri duhovniceÈ™ti. Textul este preÈ›ios întrucât, pe lângă imaginea extrem de vie a Patriarhului, ne oferă posibilitatea de a lectura Testamentul lui Justinian, pe care părintele Bartolomeu îl deÈ›inea în copie.

Pentru titlul acestui volum am ales expresia „Patriarhul meu”, pe care Bartolomeu Valeriu Anania o foloseÈ™te de trei ori pe parcursul acestor texte È™i prin care ilustrează perfect sentimentul adevăratei ucenicii, în care tristeÈ›ile È™i bucuriile învăÈ›ăcelului devin tristeÈ›ile È™i bucuriile dascălului său. Scrise în epoci diferite È™i cu tonalităÈ›i diferite, textele reflectă admiraÈ›ia È™i desăvârÈ™ita loialitate pe care Bartolomeu Anania i-a arătat-o Patriarhului Justinian, un om providenÈ›ial pe care Biserica l-a avut în fruntea ei în cele mai grele epoci din istoria recentă. Dincolo de evocare, textele reunite în volum au meritul de a-l face pe Patriarh să ne vorbească el însuÈ™i în diferite ipostaze. Astfel îl cunoaÈ™tem prin emoÈ›ia ierarhului care sfinÈ›eÈ™te biserica din satul natal, sub altarul căreia a îngropat osemintele părinÈ›ilor lui, prin fermitatea cu care le vorbea autorităÈ›ilor È™i mai ales glasul tremurat al slujitorului care simte că trupul i se împuÈ›inează È™i că este momentul de a redacta un testament duhovnicesc.

Cartea scoate în lumină două personalităÈ›i puternice, care se admiră reciproc È™i care au înÈ›eles că prietenia dintre ei trebuie pusă la temelia Bisericii, ca un exemplu de renunÈ›are È™i sacrificiu. Din această perspectivă, ucenicia ierodiaconului Bartolomeu ocoleÈ™te cu obstinaÈ›ie avantajele pe care le-ar putea obÈ›ine din proximitatea pe care o avea lângă Patriarhul Bisericii, preferând mai degrabă să înfrunte greutăÈ›i, provocări, responsabilităÈ›i, acuzaÈ›ii, calomnii È™i chiar închisoare, cu desăvârÈ™ita conÈ™tiinÈ›ă de a nu cere nimic pentru sine. Toate acestea sunt argumente care vin să întărească credibilitatea acestei mărturii È™i să aducă lumina pe care figura Patriarhului o merită, cu atât mai mult cu cât încă mai apasă nemeritata umbră roÈ™ie aruncată asupra lui Justinian de contemporanii săi.