Fabule și poezii creștin ortodoxe

„Indragostit de faptele marete ale trecutului si de farmecul personajelor care le-a savârsit, autorul dezveleste, rând pe rând, chipuri marete ale zamislitorilor, fauritorilor si aparatorilor acestui neam, ale datatorilor de legi si datini, începând cu Traian-Fat-Frumos si Decebal-zmeul-Codrilor si continuând cu Atila-cel-Sângeros, cu Ionita-cel-Frumos, cu descalecatorii Negru-Voda din Fagaras si Dragos-Soarele- Maramuresului. Nu uita nici pe Vlaicu Voda si Bogdan Batrânul, pe Mircea si Alexandru cel Bun, pe Iancu Voda Ungureanu si nici pe Vlad Tepes, razbunatorul tuturor strâmbatatlor...

Domnul Florian Cristescu, binecuvântatul redactor al «Fluierasului», a îmbogatit literatura populara româneasca printr-o foarte pretioasa si folositoare carte, care nu ar trebui sa lipseasca din mâna niciunui carturar român. Ea face cinste autorului deopotriva cu celelalte publicatii ale sale, pretioase si meritorii, care toate, împreuna, îi asigura un loc de cinste în literatura noastra, asezându-l în rândul celor mai de seama povestitori pentru copii si pentru popor.“  (Acad. Prof. Ion Nistor).

*    *    *

„Povestea neamului nostru scrisa pe întelesul tuturor (1920-1929), istorisire retiparita în multe editii si încununata cu lauri academici, preamareste virtutile moldovenilor si muntenilor, ca si ispravile de neasemuita vitejie ale atâtor voievozi întelepti si evlaviosi. Florian Cristescu tinde sa sadeasca în sufletul copiilor sentimentul iubirii de tara. Caldura si naturaletea spunerii, maniera familiala colocviala sunt argumente captatorii ale acestor evocari la gura sobei. “ (D.G.L.R., Academia Româna)

Studiul cărţilor Vechiului şi Noului Testament necesită un efort solicitant. Nu cauţi doar – cel puţin ca teolog – să ţi se descopere amănunte şi neclarităţi filologice, ci ai nevoie de dobândirea hranei sprituale. Demersul de a descoperi tainele Sfintelor Scripturi îţi impune asumarea de responsabilitate, transmiterea mesajului dumnezeiesc către lumea aceasta devenind pentru cercetător una din principalele priorităţi. Destinul uman a fost de multe ori modelat profund, Biblia sau Cartea Cărţilor, cum o  mai găsim numită prin diverse studii, descoperindu-se a fi într-adevăr o opera a spiritului. Nu mai puţin de trei milenii de istorie, cultură, tradiţiei şi identitate naţională a poporului evreu se desfăşoară în paginile acestei minunate cărţi. În Biblie ni se descoperă inspiraţia şi pronia lui Dumnezeu, zeci de cărţi cu conţinut istoric, dogmatic, ritual, poetic, filosofico-moral. Numele de Biblie a apărut cu aproximaţie pe la jumătatea secolului al II-lea î.d.Hr., provenind din pluralul grecesc Βιβλá½·ον. La începuturi, cuvântul avea sensul de fâşie de papyrus, transformându-se treptat în diminutivul carte. 

       Prin secolul al V-lea, chiar al IV-lea d.Hr., a luat sfârşit şi redactarea ultimelor cărţi ale Vechiului Testament. De-a lungul secolelor, traducerile au suferit îndreptări, copii şi diverse variante, începând cu versiunile originale redactate în limba ebraică şi trecându-se mai apoi la textul Aramaic – limba vorbită de populaţiile din vremea Mântuitorului Iisus Hristos  - folosit de evrei la întoarcerea din robia babilonică. Începând cu secolele VIII – VI d.Hr., un grup de învăţaţi continua traducerea cu atenţie şi redactarea cărţilor scripturistice într-o ebraică târzie numită şi masoretică (masoreth = tradiţie, legătură). Nu suntem departe de vremea (acum aprox. 50 de ani) când majoritatea textelor aramaice sau ebraice ale Vechiului Testament proveneau din copii ale secolelor IX şi X. Masoreticii lucrează la o unificare a cărţilor veterotestamentare, lucru observat în mărturia istoricului Flavius Josephys sau în textele sulurilor din pergament descoperite de ciobanul evreu în pustiul  Qumranului, pe ţărmul Mării Moarte în 1947. Oraşul Alexandria din Egipt avea în secolul al III-lea d.Hr. o populaţie numeroasă, alcătuită inclusiv de un număr mare de greci şi evrei, acoperind toate păturile sociale, dintre acestea pătura culturală ce aspira spre cele mai înalte valori spirituale. În consecinţă, aceştia solicită o traducere în limba greacă reprezentativă din acel moment pentru regatul elenistic. Proiectul a fost condus cu succes de Ptolemeu Philadelphul (285 – 246 p.Chr.), care a cerut să fie colectate din bibliotecile preoţilor şi cărturarilor evrei din Ierusalim şi împrejurimi toate manuscrisele ce aveau cuprins scripturistic şi trimise la Alexandria. Bogăţia de manuscrise sacre ajunsă cu ambarcaţiunile pe mare a fost preluată de un grup de 70 de învăţaţi, care au reuşit să ducă la bun sfârşit traducerea lor în greceşte. În felul acesta a apărut Septuaginta (˶a celor şaptezeci˝), indicând astfel numărul traducătorilor. Nu există altă versiune mai de seamă, având fundamentul cel mai bine definit în ce priveşte conţinutul teologic, ca Septuaginta. Rămâne până astăzi reperul de bază al teologilor, filologilor şi, în general, al exegeţilor Vechiului Testament. Au mai existat apoi şi alte traduceri din ebraică în greacă, una din acestea fiind cea de la Veneţia aparţinând unui anonim din secolul al XIV-lea. O altă traducere întâlnită de-a lungul vremurilor de ermineuţi şi cercetătorii Bibliei este cea a lui Akylas din Sinope, o traducere preferată cu preponderenţă de evrei, considerând-o mult mai apropiată de textul ebraic decât de Septuaginta. Akylas a trait în vremea împăratului Hadrian (117 – 138 î.d.Hr.), cel despre care cunoaştem că ar fi deţinut o bogată bibliotecă de suluri din pergament cu diferite scrieri.

       Sfântul Ieronim se înscrie pe lista traducătorilor cărţilor Vechiului Testament  astfel, în jurul anului 400 d.Hr., acesta traduce textele în limba latină, limbă reprezentativă pentru întreg Imperiu Roman. Nu este de mirare că traducerea latină a lui Ieronim s-a numit Biblia Vulgata (˶în obşte cunoscută˝). Sfântul Ieronim adaugă şi cărţile Noului Testament în Biblia Vulgata, aceasta rămânând prima ediţie ˶integrală˝ a Bibliei până în zilele noastre.

 În secolul al XVI-lea (1516), Erasmus din Rotterdam se înscrie pe lista autorilor de ediţie critică a Bibliei cu lucrarea sa filologică. 

Cărţile Noului Testament au fost scrise initial în limba greacă, textul evangheliei de la Matei a fost singurul care a fost scris în aramaică, text pierdut astăzi. Păstrarea lui prin copiere în limba greacă a făcut să nu-l pierdem definitiv, având astăzi, totuşi, o versiune. Primele texte scrise ale Noului Testament au fost Epistolele Sfântului Apostol Pavel, lucru întâmplat în perioada 48-60 d.|Hr. Evangheliile, în număr de patru au fost redactate în perioada 60-100. Gruparea cărţilor Noului Testament, aşa cum o cunoaştem astăzi, este una mult mai târzie. Cercetările ne aduc la cunoştinţă faptul că textele Noului Testament au circulat la începuturi separat. Numele de vestirea cea bună, adusă de textele celor patru evanghelii înfăţişând viaţa, învăţătura şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos, este folosit pentru întâia oară de Sfântul Iustin martirul şi filozoful. 

       În anul 190, Tertulian de Cartagina, gânditor creştin şi filozof de mare anvergură, redactează în traducerile sale biblice în latină sintagma elină Καινá½µ Διαθá½µκη = Noul Legământ; S-a păstrat până astăzi cu denumirea în limba română de Noul Testament. O altă denumire a Noului Testament este şi Sancta Scriptura, denumirea provine prin traducere din grecescul Τα χιá½³ρα γραá½·ναντα. Αu apărut numeroase copii ale textelor Vechiului şi Noului Testament, cea mai des copiată variant fiind Vulgata. Nu de puţine ori apăreau greşelile făcute de copişti, aceştia folosind la scriere sistemul tahygraphic (scriere rapidă prin dictare). Greşelile din cărţile Bibliei s-au transmis din nefericire, aflându-ne astăzi în faţa nenumăratelor ediţii manuscris pe care ar trebui să le corectăm şi îndreptăm după texte mult mai aproape de original. Unul dintre acestea este şi Codex Sinaiticus, redactat undeva la jumătatea secolului al IV-lea în limba greacă şi descoperit în secolul al XIX-lea la mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Sinai de cercetătorul german Constantine Tischendorf. Un alt text demn de luat în considerare de specialişti este şi cel al Codicelui Vaticanus tot din secolul al IV-lea cu unele diferenţe faţă de Sinaiticus.

       Secolul al IV-lea a fost unul reprezentativ şi pentru popoarele nou-încreştinate. Episcopul Wulfila traduce în gotică Biblia în secolul IV. Beda Venerabilul traduce în secolul VIII. Sfinţii care au încreştinat popoarele slave, Chiril şi Metodiu, alături de ucenicii lor, traduc în secolele IX-X textele scripturistice în slava medievală. În perioada secolelor XV şi XVI apar traduceri în germană, poloneză, franceză, spaniolă, maghiară şi italiană.

       Traducerile efectuate de John Wycliff în engleză (1380-1383) È™i de Martin Luther au reprezentat un moment extrem de benefic pentru cultură. Aici nu putem trece cu vederea tulburările grele din istorie pe care acest moment cultural le-a adus. Lucrările celor doi cărturari au fost traduceri direct din ebraică în limba germană (aprox. 1522-1532). Marile biblii poligote au fost de asemenea puncte importante în cultura vremii. EdiÈ›iile au apărut în Spania, Anglia, FranÈ›a È™i Èšările de Jos între secolele al XVI-lea È™i al XVII-lea. Într-o versiune românească era subliniat faptul că „Biblia înscrie, prin traducerea ei, în istoria neamurilor iubitoare ale lui Hristos, mari momente religioase È™i literare”. În istoria poporului român considerăm că a fost cu prisosinÈ›ă. În secolul al XVI-lea consemnăm primele traduceri biblice în limba română. Sunt considerate adevărate acte de naÈ™tere ale limbii române literare dar, în acelaÈ™i timp, aceste traduceri stârnesc miÈ™cări È™i dispute religioase. Motivul era acela de a-i atrage pe români la confesiunile luterană sau calvină. InfluenÈ›a husitismului, doctrina condusă după ideile englezului John Wycliff, a condus, sau cel puÈ›in într-o fază incipientă, la traducerea cărÈ›ilor sfinte în limbile vernaculare. 

       Motivele pentru care primele traduceri biblice în limba română s-au făcut în Transilvania, sunt evidente. Transilvania devine provincia secolului al XVI-lea în care se răspândesc principalele curente ale Reformei.

       Bucovina este una din principalele regiuni în care s-au descoperit astfel de traduceri. Codicele VoroneÈ›ean, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea VoroneÈ›eană È™i Psaltirea Scheiană sunt doar câteva dintre aceste traduceri de o deosebită importanÈ›ă pentru literatura română sacră. Cercetătorii au ajuns la concluzia că originalele datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea, Banatul È™i Hunedoara fiind regiunile din care acestea provin. Despre textele rotacizante specialiÈ™tii au fost conduÈ™i la ideea că ele (copii ale acestora) provin din regiunea Moldovei, fiind scrise în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

 Diaconul Coresi, între 1559-1583, realizează primele traduceri tipărite la BraÈ™ov, dând astfel o însemnătate extrem de mare fixării limbii române. MagistraÈ›ii saÈ™i ai oraÈ™ului Tâmpa au jucat un rol extrem de important pentru tipografia sa aÈ™ezată acolo. În acelaÈ™i timp, oraÈ™ul devenise un centru de prim ordin al luteranismului în Transilvania. Coresi nu s-a dovedit a fi neapărat un militant confesional, el era mai de grabă un om de meserie. Tipograful venea din Èšara Românească. Limba de pe versanÈ›ii CarpaÈ›ilor Meridionali – dacă este să facem o analiză – devine temelia limbii române literare, aÈ™a cum graiul din Île de France devine suportul lingvistic principal pentru limba franceză. CunoaÈ™tem că diaconul Coresi a tipărit cele patru evanghelii (Tetraevanghelul, 1561), Faptele Apostolilor (Lucrul apostolesc, 1566), Psaltirea (1570) È™i o Psaltire slavo-română (1577). Palia de la OrăÈ™tie, tipărită în 1582, este cunoscută de cercetători ca fiind ultima traducere biblică care iese de sub teascurile tipografiilor transilvănene. Nu este de trecut cu vederea faptul că această lucrare s-a dorit a fi un adevărat instrument al propagandei calvine. AÈ™a cum ne indică È™i numele [παλαια = veche], editorii au dorit ca lucrarea să cuprindă Vechiul Testament în întregime. Însă, s-a reuÈ™it introducerea doar primelor două cărÈ›i ale acestuia È™i anume: Geneza È™i Exodul. Astfel, apare, într-o limbă mult mai accesibilă decât cea a lui Coresi, încă o filă din istoria limbii literare române.

       Editorii au folosit pentru Palia de la OrăÈ™tie manuscrise mai vechi după traduceri maghiare sau slave. CunoaÈ™tem astfel Palia de la OrăÈ™tie după Pentateucul lui Gáspár Heltai.

       Sub patronajul lui Gheorghe Rákoczi I, în secolul al XVII-lea (1648), Simeon Ștefan tipăreÈ™te în cetatea Alba Iuliei Noul Testament (numit È™i Noul Testament de la Bălgrad). Lucrarea este integrală. Despre acest text editorii È™i traducătorii afirmă că au folosit „izvodul grecesc”, „izvodul lui Ieronim” È™i „izvodul slovenesc carele-i izvodit sloveneÈ™te din grecească È™i e tipărit în Èšara Moscului... însă de cea grecească nu ne-am depărtat, È™tiind că... este izvorul celorlalte”. ExegeÈ›ii consideră – prin compararea textelor –, că la traducere s-a folosit o versiune latină (Biblia Sacra) È™i este cea mai valoroasă tipăritură biblică apărută în secolul al XVI-lea în cultura românească.

       Biblia de la BucureÈ™ti, apărută în 1688 sub patronajul domnitorului Șerban Cantacuzino, o depăÈ™eÈ™te din punct de vedere al calităÈ›ii lingvistice pe cea de la Bălgrad. Este într-adevăr recunoscută de specialiÈ™ti drept un moment cultural de amploare pentru secolul al XVII-lea. FraÈ›ii Radu È™i Șerban Greceanu, cărturari desăvârÈ™iÈ›i la acea vreme, au jucat rolul esenÈ›ial în traducerea textelor Bibliei. Nu excludem folosirea pentru textul acestei biblii a unei traduceri efectuate de Nicolae Milescu spătarul, text care cunoscuse până la acea vreme o largă circulaÈ›ie.

       Între 1698 È™i 1700,  centrele de formare apusene au luat amploare educaÈ›ional-culturală. Foarte mulÈ›i tineri se formează în È™colile de la Viena È™i Roma. Unirea românilor din Ardeal cu Biserica Romei (1698-1700), aÈ™ază „È˜coala Ardeleană” ca temelie esenÈ›ială a culturii È™i conÈ™tiinÈ›ei naÈ›ionale moderne. Școala Ardeleană a urmărit încă de la începuturi eliberarea literaturii religioase È™i, în general, a limbii române de slavonismul care se aÈ™ezase peste cultura românească de la acea vreme. 

Preot Cercet. È™t. Dr. Ion-Andrei Èšârlescu

Academia Română

Elena Farago s-a nascut pe 29 martie 1878 la Barlad. Ramasa orfana de mama, in 1890, a fost nevoita sa aiba grija de surorile mai mici. Tatal decedeaza, in 1895, iar ea pleaca la Bucuresti, unde locuieste la un frate mai mare. Se angajeaza ca guvernanta la familia lui I.L. Caragiale, ceea ce ii favorizeaza contactul cu literatura clasicilor. Aici il cunoaste pe Francisc Farago, viitorul sot. Debuteaza in 1898 cu un reportaj, iar in 1902 publica prima poezie in ziarul "Romania muncitoare".

In 1906 publica primul sau volum de poezii, "Versuri", la indemnul lui Nicolae Iorga. Se stabileste la Craiova, din 1907. Aici o vor gasi evenimentele sangeroase din acest an. Afiliata fiind la miscarea taraneasca, este arestata si va fi pusa in libertate doar la interventiile lui Nicolae Iorga. In aceasta perioada adopta un baiat, pe Mihnea. In 1913, se naste Cocuta, fiica sa.

Primestee din partea Academiei Romane Premiul "Adamachi" pentru volumele "Soapte din umbra" (1908) si "Traduceri libere" (1908), iar apoi pentru volumele "Soaptele amurgului" si "Din traista lui Mos Craciun", aparute in 1920. In 1921 primeste postul de director al Fundatiei "Alexandru si Aristia Aman", din Craiova. Va conduce timp de 30 de ani aceasta fundatie. A contribuit in mod deosebit la stabilirea regulamentului de organizare si e functionare a bibliotecii, de completare a colectiilor prin achizitii si donatii, la fisarea cartilor. Impreuna cu I.B. Georgescu, C. Georta, C.D. Fortunescu, in 1922 fondeaza, la Craiova, revista literara "Nazuinta", la care au colaborat: Simion Mehedinti, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu s.a. A patronat si revista educativa pentru copii si tineret "Prietenul copiilor" intre anii 1943-1946.

Dupa o lunga suferinta, Elena Farago se stinge din viata, in 1954, la Craiova.

O traducere completa, absolut remarcabila a operei de capatâi a autoarei Johanna Louise Spyri: Heidi. 

Am considerat ca este absolut necesar - tinand cont de varsta copiilor carora le este adresata opera - sa ilustram cat mai frumos posibil lucrarea si credem ca desenatorul nostru, Constantin Armeanu, a surpins grafic foarte bine sirul actiunii. 

Lucrarea o recomandam cu caldura elevilor din ciclul primar dar cu siguranta nu putini din cititorii de orice varsta, pasionati de literatura, vor "gusta" cu multa placere din dulceata slovelor ei. 

Este conform programelor scolare pentru clasele I-VIII, aprobate de Ministerul Educatiei.

George Calinescu este un scriitor de referinta al literaturii romane interbelice si al literaturii romane in ansamblul ei. Desfasurandu-se pe mai multe paliere ale literaturii beletristice,  materializata in romane, poezii, piese de teatru, dar si in domeniul criticii si istoriei literare, unde inoveaza modul de analiza si interpretare a operei literare. Este original atunci cand abordeaza biografia unui scriitor roman si aduce in contemporaneitate vechile scrieri romanesti. Atunci cand analizam opera lui George Calinescu, ne oprim asupra romanului Enigma Otiliei si asupra creatiei critice "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent".

Prin intreaga sa opera, George Calinescu este o figura reprezentativa a istoriei literaturii nationale, fara de care nu s-ar face asocierile intre operele literare care se realizeaza acum si, daca nu ar fi revolutionat arta criticii literare si a abordarii scriitorilor si a operelor lor, probabil ca literatura nationala nu ar fi fost completa. Meticulozitatea si spiritul critic de care a dat dovada de-a lungul timpului s-au constituit drept caracteristici care l-au apropiat de oricare simbol al literaturii europene dezvoltate, din vremea lui si din toate timpurile.

Prof. Victor Drujinin

James Fenimore Cooper (15 septembrie 1789 – 14 septembrie 1851) a fost un scriitor american, ale cărui romane istorice, având ca personaje colonisti si indigeni din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea,  i-au adus faimă si avere. 

De-a lungul carierei sale, a publicat numeroase lucrări sociale, politice si istorice de fictiune si non-fictiune, cu scopul de a contracara prejudecătile europene si de a cultiva o cultură americană originală. Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără romanul „Ultimul mohican“ („The Last of the Mohicans“ – 1826), adesea considerat capodopera sa.

Actiunea este plasată în 1757, în timpul războiului francez si indian (teatrul nord-american al războiului de sapte ani), când Franta si Marea Britanie s-au luptat pentru controlul Americii de Nord. În timpul derulării acestui război, atât francezii, cât si britanicii au folosit nativi americani aliati, dar francezii erau deosebit de vulnerabili, deoarece erau depăsiţi numeric, în zonele de frontieră de nord-est, de către britanici. Mai exact, evenimentele romanului sunt plasate înainte, în timpul si după asediul Fort William Henry.

De la publicarea sa, romanul „Ultimul mohican“ a fost considerat unul dintre cele mai populare din literatura americană. A fost adaptat de mai multe ori, în multe limbi, pentru filme, ecranizări  TV si  desene animate.

prima mea carte de colorat