Perioada 1821-1859, reprezinta epoca istorica a reorganizarii pe baze moderne a Tarii Românesti, iar revolutia condusa de Tudor Vladimirescu, a dus la înlaturarea regimului fanariot si la introducerea domniilor pamântene. 
Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Tara Româneasca si în 1832 în Moldova au definit si separat atributiile puterilor Statului, au reglemantat organizarea Bisericii, au reformat administratia, au impus necesitatea refacerii armatei nationale etc.

Autorul s-a aplecat cu responsabilitate asupra temei propuse si a conceput o lucrare foarte interesanta, de o înalta tinuta stiintifica folosind metode de cercetare, pe baza de dovezi istorice, selectând cu marinimie bibliografia.

Pr. Prof. Dr. Stefan Rasceanu (Universitatea din Craiova)

"Predicile lui Antim sunt unul dintre cele mai pretioase monumente in literatura noastra bisericeasca, nu numai pentru ca ele sunt singurele in felul lor, caci de la nici un alt prelat romanesc din trecut nu avem o lucrare in acest fel, dar si pentru valoarea lor reala, pentru caldurea elocintei care, adeseori, minuneaza, si pentru frumusetea, bogatia si cateodata chiar eleganta limbii in care sunt scrise...

In acest mode credem ca predicile Mitropolitului Antim Ivireanul vor putea sa fi cetite si intelese cu usurinta in aceasta editiune nu numai de oamenii de litere, dar si de preotime."

Padurea spanzuratilor este cel de-al doilea roman important al creatiei rebreniene. Scriitorul se dovedeste un mare analist al starilor de constiinta. Criza lui Apostol Bologa, ce incepe in momentul cand, in calitate de ofiter al armatei austro-ungare, este pus in situatia de a lupta impotriva fratilor de acelasi sange, confera posibilitatea scriitorului de a investiga starile sufletesti ale personajelor. Se prezinta obsesia care il urmareste de-a lungul intregii actiuni a romanului, din momentul cand asista la executia cehului Svoboda si pana la propria executie, se identifica analiza unor adevaruri psihologice. Se remarca motivul spanzuratorii, care este prezent atat la debutul operei epice, cat si la final, dand sfericitate acesteia. Trebuie remarcat si faptul ca acelasi roman dovedeste ca Liviu Rebreanu este un scriitor ce atesta un real talent in a realiza un roman de razboi.

Fabulele lui La Fontaine au fost traduse în aproape toate limbile lumii si în limbile regionale franceze, oferind un model pentru fabulistii care l-au urmat, inclusiv pentru cei români: Ion Heliade-Radulescu, Alexandru Donici, dar mai ales pentru Grigore Alexandrescu. 

Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry d. 13 aprilie, 1695, Paris) a fost cel mai cunoscut fabulist francez si unul dintre cei mai cititi poeti francezi ai secolului al XVII-lea. 

Cele mai multe lucrari ale sale se încadreaza în trei directii traditionale: fabule, povesti si lucrari diverse. Dintre acestea, despre prima se poate spune ca este cunoscuta pe plan universal si ca expune versatilitatea si fecunditatea de talent a autorului...

Carte de colorat format mare, A4 (21x30 cm) cu scris de tipar (verzale)

„Indragostit de faptele marete ale trecutului si de farmecul personajelor care le-a savârsit, autorul dezveleste, rând pe rând, chipuri marete ale zamislitorilor, fauritorilor si aparatorilor acestui neam, ale datatorilor de legi si datini, începând cu Traian-Fat-Frumos si Decebal-zmeul-Codrilor si continuând cu Atila-cel-Sângeros, cu Ionita-cel-Frumos, cu descalecatorii Negru-Voda din Fagaras si Dragos-Soarele- Maramuresului. Nu uita nici pe Vlaicu Voda si Bogdan Batrânul, pe Mircea si Alexandru cel Bun, pe Iancu Voda Ungureanu si nici pe Vlad Tepes, razbunatorul tuturor strâmbatatlor...

Domnul Florian Cristescu, binecuvântatul redactor al «Fluierasului», a îmbogatit literatura populara româneasca printr-o foarte pretioasa si folositoare carte, care nu ar trebui sa lipseasca din mâna niciunui carturar român. Ea face cinste autorului deopotriva cu celelalte publicatii ale sale, pretioase si meritorii, care toate, împreuna, îi asigura un loc de cinste în literatura noastra, asezându-l în rândul celor mai de seama povestitori pentru copii si pentru popor.“  (Acad. Prof. Ion Nistor).

*    *    *

„Povestea neamului nostru scrisa pe întelesul tuturor (1920-1929), istorisire retiparita în multe editii si încununata cu lauri academici, preamareste virtutile moldovenilor si muntenilor, ca si ispravile de neasemuita vitejie ale atâtor voievozi întelepti si evlaviosi. Florian Cristescu tinde sa sadeasca în sufletul copiilor sentimentul iubirii de tara. Caldura si naturaletea spunerii, maniera familiala colocviala sunt argumente captatorii ale acestor evocari la gura sobei. “ (D.G.L.R., Academia Româna)

"Amintirile alcatuiesc pagini literare, pline de emotionante si fermecatoare evocari din copilaria povestitorului...

Creanga este un mare creator de chipuri si icoane. Toate figurile au relieful lor bine conturat, începând cu buna lui mama, Smaranda, pâna la mos Bodrânga si mos Luca, harabagiul din Humulesti, care l-a dus surghiun la seminarul Socolei...

Fondul "Amintirilor din copilarie" e însusi fondul sufletesc al poporului român: sincer si bun pâna la duiosie, rabdator si cuminte, voios, mucalit si istet, si de o dulce si statornica resemnare în vremuri grele, care l-a facut sa iasa biruitor de-a lungul veacurilor...

Intr-o perfecta armonie cu fondul, stilul povestitorului este narativ. Cursul povestirii, încet sau iute, linistit sau impetuos, e însusi mersul gândurilor si sentimentelor sale, dupa ce au trecut prin stavilarul constiintei artistice. În clipele atât de grele ale creatiei, Creanga suferea chinuri cumplite, caci el se lupta sa stavileasca torentul si sa-i potrivesca mersul regulat, dupa cursul simtirii si dupa ritmul inimii sale.

Materialul lingvistic e foarte bogat în scrierile lui Creanga. El fugea cu oroare de neologisme, pe care le-a definit într-un autograf, gasit mai târziu pe fila unei gramatici: «Neologisme se cheama toate cuvintele introduse în limba, unele fara trebuinta, si pentru care putem gasi un cuvânt românesc corespunzator...».

Când se întâmpla totusi sa-i scape sub condei vreun neologism, doua, le înlocuia repede, punând în loc cuvinte scoase din graiul taranului moldovean.

Nicolae Timiras

Elena Farago s-a nascut pe 29 martie 1878 la Barlad. Ramasa orfana de mama, in 1890, a fost nevoita sa aiba grija de surorile mai mici. Tatal decedeaza, in 1895, iar ea pleaca la Bucuresti, unde locuieste la un frate mai mare. Se angajeaza ca guvernanta la familia lui I.L. Caragiale, ceea ce ii favorizeaza contactul cu literatura clasicilor. Aici il cunoaste pe Francisc Farago, viitorul sot. Debuteaza in 1898 cu un reportaj, iar in 1902 publica prima poezie in ziarul "Romania muncitoare".

In 1906 publica primul sau volum de poezii, "Versuri", la indemnul lui Nicolae Iorga. Se stabileste la Craiova, din 1907. Aici o vor gasi evenimentele sangeroase din acest an. Afiliata fiind la miscarea taraneasca, este arestata si va fi pusa in libertate doar la interventiile lui Nicolae Iorga. In aceasta perioada adopta un baiat, pe Mihnea. In 1913, se naste Cocuta, fiica sa.

Primestee din partea Academiei Romane Premiul "Adamachi" pentru volumele "Soapte din umbra" (1908) si "Traduceri libere" (1908), iar apoi pentru volumele "Soaptele amurgului" si "Din traista lui Mos Craciun", aparute in 1920. In 1921 primeste postul de director al Fundatiei "Alexandru si Aristia Aman", din Craiova. Va conduce timp de 30 de ani aceasta fundatie. A contribuit in mod deosebit la stabilirea regulamentului de organizare si e functionare a bibliotecii, de completare a colectiilor prin achizitii si donatii, la fisarea cartilor. Impreuna cu I.B. Georgescu, C. Georta, C.D. Fortunescu, in 1922 fondeaza, la Craiova, revista literara "Nazuinta", la care au colaborat: Simion Mehedinti, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu s.a. A patronat si revista educativa pentru copii si tineret "Prietenul copiilor" intre anii 1943-1946.

Dupa o lunga suferinta, Elena Farago se stinge din viata, in 1954, la Craiova.