Aceasta carte ni-l prezinta pe Cuviosul Irodion - "Luceafarul de la Lainici", asa cum la numit Sf. Calinic de la Cernica pe duhovnicul sau -, care nu a dorit prietesugul acestei lumi, ci, ferindu-si viata de orice intinare, a cautat doar dreptatea lui Dumnezeu.

(lipsa text)

Acest volum aduna intre copertele sale texte despre Eminescu publicate in ultimii 20 de ani. Au fost cu precadere textele care se refera la raporturile lui Eminescu cu traditia,spiritualitatea si credinta.

Cartea de fata - alcatuita in trei sectiuni (Ortodoxia Sfintei Rusii si a intregului Est Salbatic, Ortodoxia mioritica si Ortodoxia sud-dunareana), una mai ispititoare decat cealalta si toate trei distins si subtil revelatoare ale unei Ortodoxii contemporane pestrit intrupate in viul vietii si mereu hranite din adancuri de o traditie mai reavana decat pare - este, as zice, de doua ori o oglinda: a spatiului sud-est european, pe de o parte, si a scrisului reportericesc al autorului, pe de alta parte.

Fragmente din carte:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale.

Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizată „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cărui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine si că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fata mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare.

Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat.

Autoarea acestei carti, din propria si deloc usoara sa experienta, trecuta prin urechile acului, a inteles esentialul, pe care s-a straduit sa-l impartaseasca si altora: nici cancerul, nici vreo alta boala trupeasca nu se afla neaparat sub semnul incurabilului, ci la Dumnezeu toate sunt cu putinta.  Medicina - limitata, ca toate lucrurile omenesti - nu trebuie desconsiderata, ci complinita prin recursul cu buna incredintare la ajutoarele de Sus. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Oare cine îÈ™i mai aminteÈ™te de Revista Lumea monahilor? Cum cine? Toată lumea care merge la mânăstiri, care are aplecare către viaÈ›a monahală, care soarbe cuvintele înÈ›elepte ale marilor duhovnici È™i asceÈ›i ai credinÈ›ei răsăritene. Aceea revistă energică, vie È™i necesară a livrat de-a lungul a peste 150 de numere, din 2007 până în 2020, sute de articole de cea mai bună calitate duhovnicească, a reprezentat toiagul È™i busola multor creÈ™tini îndrăgostiÈ›i de mediul monahal autentic.

De aceea am zis că este bine ca o parte din cele mai frumoase È™i miÈ™cătoare interviuri cu monahi îmbunătăÈ›iÈ›i să fie adunate sub forma unei cărÈ›i, un best of duhovnicesc dacă vreÈ›i. Cartea este tulburătoare È™i prin densitatea/ concentrarea de concluzii È™i verdicte privitoare la relaÈ›ia dintre Dumnezeu È™i om, prin sondarea bisului sufletului uman, prin recuperarea stării paradisiace în urma despătimirii. Este o lecÈ›ie prelungită de viaÈ›ă spirituală, care are toate ingredientele unui manual de fericire, are toate datele unui afrodoziac divin.

Lectură cu folos!
Răzvan Bucuroiu

Am cunoscut-o pe maica Mariami Leonte în urmă cu 25 de ani, pe cînd ajunsesem la mănăstirea Văratec pentru a definitiva documentarul „Sub tălpi È›ărâna Moldovei” dedicat pelerinajelor făcute în zonă de Garabet Ibrăileanu.

Această lungă prietenie s-a concretizat, peste ani, în numeroase proiecte culturale È™i editoriale – începînd cu salvarea chiliei în care a locuit Mihai Eminescu È™i cu volumul ce practic l-a făcut cunoscut tuturor pe sihastrul Proclu Nicău È™i terminînd cu o serie fascinantă de pelerinaje făcute împreună la marii duhovnici ai NeamÈ›ului.

În toată această perioadă doar o singură dată a acceptat, cu mare greutate, să se destăinuie È™i să-È™i povestească viaÈ›a într-un interviu de aproape 2 ore È™i asta numai cu promisiunea că voi da totul cititorilor abia după ce maica Mariami va pleca la Domnul.

Nu credeam atunci, în vara anului 2000, că acest lucru se va petrece atât de curînd, că se va stinge la numai 50 de ani abia împliniÈ›i.

Astăzi, prin acest volum, putem cu toÈ›ii să descoperim personaliatea fascinantă a acestei mari monahii a Văratecului care, sunt convins, abia acum îÈ™i va putea arăta adevărata valoare.

Fabian Anton

ȘtiÈ›i că sunt minunate cuvitele care se pun în seama Sfântului Andrei, acela ca: "Am aflat pe Domnul!" È™i "Vino È™i vezi!". Și voi L-aÈ›i aflat pe Domnul! MergeÈ›i È™i spuneÈ›i È™i celorlalÈ›i să vină È™i să-L vadă cu noi sau faceÈ›i în aÈ™a fel încât să-L vadă prin noi pe Hristos, Dătătorul de ViaÈ›ă! Sărbătoarea de astăzi este sărbătoarea acelui "Vino È™i vezi!", adică a acelui "Vino, lasă tot È™i vezi ceea ce este esenÈ›ial, adică pe Hristos Domnul È™i Dumnezeul nostru."
LuaÈ›i seama că în spatele fiecăruia dintre noi, în veacul acesta, la ceasul acesta al istoriei, È™ade umbra Crucii prelungită peste noi. Și dacă nu vom È™ti să o purtăm cu credinÈ›ă, cu nădejde È™i cu dragoste, ne vom face vinovaÈ›i È™i pentru misiunea aceasta minunată a lui Andrei pe teritoriul românesc. Sigur noi suntem urmele Sfântului Apostol Andrei în sufletul strămoÈ™ilor noÈ™tri. SIgur suntem roada lacrimilor lui la ALtarul Ceresc al Tatălui.

Părintele Profesor Constantin Necula

El a intrat în dimineaÈ›a aceea în cameră, când venise de la Aiud. Era o dimineaÈ›ă de iarnă foarte însorită. Era foarte frumos, soarele bătea foarte frumos acolo, în dormitorul din Calea MoÈ™ilor, È™i ne-am împrietenit imediat. Aveam vreo patru ani. Și mi-a spus: „Bună dimineaÈ›a, DumitraÈ™, ce faci? Eu sunt tata mare”. Zic: „Nu, tata mare este aici în fotografiile acestea!”. Erau numai fotografii cu el tânăr, dar acum el arăta mult mai bătrân... Și mi s-a explicat că e, într-adevăr, tata mare, care acum s-a întors din „delegaÈ›ie” - fiindcă asta era, È™tiam că el era în delegaÈ›ie È™i era o delegaÈ›ie care È›inea ceva timp. Cum am mai spus, m-a ajutat mult prietenia cu el, dar cred că pentru el legătura lui cu mine a fost încă È™i mai importantă È™i l-a ajutat să se refacă după detenÈ›ie. Evident, nu am fost niciodată la nivelul lui, È™i nu am nicio problemă din acest motiv, dar È™tiu că am un mare merit, indirect È™i involuntar: l-am ajutat mult să-È™i revină după închisoare. Am fost un fel de terapie. Și îmi pare foarte bine că a fost aÈ™a. Între noi a fost o legătură foarte frumoasă, legată È™i de faptul că mie îmi lipsea un tată, fiindcă ai mei se despărÈ›iseră. Chiar dacă mă vedeam des cu tatăl meu, bunicul mi-a fost È™i tată, È™i bunic.
Dumitru Horia Ionescu

Tot ce ni s-a descoperit prin cuvântul lui Dumenzeu şi prin învăţătura credinţei noastre despre îngeri, totul ne grăieşte despre cea mai sfântă îndatorire a noastră, despre veşnica noastră mântuire, căci pentru slujirea acestei mântuiri ne-a dat Dumnezeu pe Sfinţii Îngeri. Deci în ostenelile noastre nu suntem singuri în calea spre împăraţia Cerească. Cu noi sunt Sfinţii Îngeri, nevăzuţii noştri povăţuitori şi ajutători în această lucrare sfântă, păzindu-ne de toate nenorocirile, de suferinţe, de moarte năprasnică, de ispite, de căderi în păcate şi de mânia lui Dumnezeu cea cu dreptate pornită asupra noastră.

Părintele Petroniu Tănase

AdmiraÈ›ia pentru monahul Efrem - acest om harnic, talentat È™i smerit - mi-a crescut în mod vizibil pe măsură ce l-am cunoscut, ce l-am descoperit. Dar, în mod particular, m-a surprins prin surâsul bonom, prin implicarea directă la "coada cratiÈ›ei", prin varietatea propunerilor culinare, prin simplitatea reÈ›etelor, prin costurile reduse de a obÈ›ine respectivele feluri de mâncare, prin timpul de execuÈ›ie scăzut.
O minune de om (e bun la desert!) care răspândeÈ™te arome, care-È™i colorează proximităÈ›ile cu pastelul combinaÈ›iilor sale culinare È™i care face mănăstirea un loc al împăcării cu semenii È™i cu lumea, în care îÈ›i doreÈ™ti să (îÈ›i) revii. Da, împăcarea se poate face È™i prin masa de obÈ™te, prin "liturghia după liturghie", prin comuniunea în jurul unui blid aburind. Mâncarea călugărească în sine, cât ar fi de bună ca gust, dacă nu are o È›âră de rugă în spate, e doar o efemeridă calorică. Rugăciunea, ca ingredient duhovnicesc, îi dezvoltă partea nebănuită, o face "hrană vie", o îmbogăÈ›eÈ™te sufleteÈ™te, o transformă în energie comunitară. Iar aici părintele Efrem este stăpânul acestei transformări, are know-how-ul respectivei tehnici culinar-duhovniceÈ™ti!
Răzvan Bucuroiu