Asadar intru aceasta inaltime fiind facut omul, asezat intr-un oarecare chip intre firea cea schimbatoare si cea neschimbatoare, mijloceste in mod potrivit cele doua margini, pe de o parte aducand lui Dumnezeu rugaciunile pentru cei instrainati din pricina pacatului, iar pe de alta parte purtand mila dumnezeiasca cea mai presus de fire peste cei care au nevoie de milostivire. (Sfantul Grigore de Nyssa, „Cuvant la talcuirea Psalmilor”, 5. 45. 7-12; P.G. 4: 457 B). 

Aceasta carte incearca sa ne vorbeasca cu discernamant si cu chibzuinta despre starea omului aflat la rascruce, starea de mijloc despre care aminteste Sfantul Grigorie de Nyssa in textul de mai sus.  Lucrarea incearca sa se apropie de zonele duhovnicesti, nu sa le delimiteze, doreste sa ne faca circumspecti in privinta „celeilalte logici”, care-l stapaneste pe omul dintre granite, si nu s-o micsoreze ca sa incapa in masura mentalitatii noastre stramte.

Orice crestin se inchipuie pe sine evlavios in fata lui Dumnezeu si, prin urmare, vrednic de Imparatia lui Dumnezeu.  Dar nu este mereu asa cum crede el si cum i se pare lui.

Exista insa inca un criteriu, de asemenea esential, pentru a dovedi dificultatea obtinerii unei rasplati a chemarii de sus.  Este faptul ca lumea crestina, lumea Bisericii, in cea mai mare parte a ei, a adeverit cuvantul ipotetic al Domnului: "Daca sarea se va strica, cu ce se va sara" pamantul?

Criza care afecteaza de-a lungul timpului lumea dupa doua mii de ani de la aparitia Bisericii dovedeste ca sarea s-a stricat cu mult inainte si in proportie mare.  Cei mai multi crestini suntem, in aceasta lunga perioada, crestini dupa inchipuire.  Lumea crestina a parcurs viata ei ecleziastica si duhovniceasca cu inchipuirea asa-zisei autoconstiintei crestine a ei.  A cazut in amagirea autodeterminarii si a autonomiei modului de traire crestina.

Din punct de vedere al veşniciei, soarta oricărui om nu depinde, sub nicio formă, de circumstanţele vieţii lui, ci numai de modul cum se foloseşte de circumstanţele respective, date de Dumnezeu. Domnul cunoaşte structura duhovnicească a fiecăruia dintre noi şi, în iubirea Sa, îi oferă fiecărei persoane condiţiile vieţii pământeşti cele mai favorabile pentru dobândirea vieţii veşnice.

Noi vedem doar caracterul exterior al faptelor străine, dar nu avem idee deloc despre sensul şi motivaţiile lor interioare.

Urmărind faptele altora, încercăm cu naivitate să evaluăm în mod corect omul şi faptele lui. Dar nu aşa judecă Dumnezeu, Care se uită nu la faptă, ci la inima omului, ştiind toate circumstanţele vieţii sale şi mişcările sufletului. El evaluează într-o cu totul altă cheie chiar şi ceea ce, fără nicio îndoială, reprezintă un păcat în ochii noştri. 

Fie că crezi în Dumnezeu, fie că nu, sunt sigur că ceva în tine se va mişca şi vei simţi vibraţiile unei alte ordini a lucrurilor şi a unei intensităţi neobişnuite a trăirilor. Vei vedea că multe din cele ce vei citi se vor coordona cu unele aspecte care există deja în tine, dar care de multă vreme erau tăcute, neclare şi pe care nici nu ştiai că le deţii. Va reînvia dorinÈ›a de spiritualitate, viaţa interioară şi sfinţenia care te împodobesc cu siguranţă şi pe tine ca o moştenire nepreţuită şi zestre personală de la Dumnezeu.

Omul pe care îl descriu este cel mai rar şi mai neobişnuit om pe care l-am cunoscut până acum – şi am trăit destul – în viaţa mea, în spaţiul religios bisericesc. E ca Sfântul Porfirie, ca Sfântul Iacov din Evia, ca Sfântul Paisie. Harismatic. Cu multe harisme. Aşa l-am cunoscut eu. Vei vedea şi tu citind nenumăratele întâmplări pe care le expun în paginile de mai jos.

Are harisma înainte-vederii. Adică vede dincolo de suprafaţă, în adâncime. Vede dincolo de trup, vede sufletul. Vede ceea ce se ascunde în spatele celor pe care le spui. Vede dincolo de ceea ce este evident, taina. Vede ceea ce tu nu poţi vedea sau spune uşor nici măcar ţie însuţi.

Pr. Andreas Konanos

„Viaţa creştină, încă de la primii paşi, întâmpină obstacole de diferite feluri şi, cu cât se înaintează mai mult, cu atât mai numeroase sunt acestea. Oricine intră pe această cale trebuie să se înarmeze cu un curaj neclintit pentru a avansa, astfel încât lupta şi obstacolele care îl aşteaptă să nu-l împingă înapoi. Mai presus de orice este să nu te laşi niciodată copleşit de descurajare; nimic nu este mai periculos”. „Lupta duhovnicească nu trebuie întreruptă niciodată, ci reluată fără încetare. Ai căzut? Nu deznădăjdui. Ridică-te din nou cu hotărârea fermă de a nu mai cădea niciodată şi reia lupta cu curaj. Totul depinde de decizia liberă a omului. Dumnezeu Însuşi aşteaptă această determinare, pentru că harul divin nu constrânge câtuşi de puţin voinţa omului, ci îşi dobândeşte eficacitatea din consimţământul liber al voinţei”. Scoală-te! Pocăieşte-te şi întoarce-te la Domnul Dumnezeul tău, cu tânguire şi lacrimi, ca să aibă milă de tine, ca să nu cazi în răul acesta nesfârşit. Ridică-te! Iată, că celor drepţi, sfinţilor şi tuturor păcătoşilor, care se pocăiesc din inimă, Dumnezeu le promite viaţa, bucuria şi fericirea veşnică. Ei vor fi cu Dumnezeu pentru totdeauna, Îl vor vedea faţă către faţă şi se vor bucura de El pururea, ca de o băutură dulce. Vor fi mângâiaţi, se vor bucura şi se vor veseli neîncetat; vor domni ca nişte regi şi domni pentru totdeauna. 

Subiectul credinţei lui Dumnezeu în om nu este adesea un subiect de conversaţie sau de reflecţie şi totuşi este un subiect atât de minunat! Dumnezeu ne‑a chemat pe toţi, întreaga umanitate, din nefiinţă. El ne cheamă la existenţă pe fiecare dintre noi din acelaşi neant, nimeni nu se naşte fără voia Lui. Aşa că, din prima clipă a existenţei noastre, există o legătură foarte profundă între Dumnezeu şi noi. El ne‑a chemat, iar noi am apărut în faţa Lui. Dumnezeu creează, ne cheamă pe fiecare dintre noi la existenţă cu o iubire inexprimabilă şi de neînţeles faţă de noi. De neînţeles, pentru că El ştie cine suntem. Cunoaştem cât de puţin receptivi suntem la iubirea umană şi, cu atât mai puţin, la cea divină. Or, Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi să fim, pentru a putea intra în taina iubirii reciproce cu El. El este Mirele întregului cosmos, iar fiecare suflet omenesc este ca o mireasă. El ne cheamă în mod liber pe fiecare dintre noi la existenţă, ca şi cum ar avea încredere că nu‑I vom trăda aşteptările.

Sfinţii întruchipează răspunsul omenirii la iubirea lui Dumnezeu. Şi nu reprezintă doar un răspuns personal, ci unul venit din partea întregii făpturi.
Cu adevărat, fiecare dintre noi are cinstea de a se numi „creştin” şi de a purta numele unui sfânt. Or, sfinţii ocrotitori stau în faţa lui Dumnezeu şi se roagă să nu ajungă necinstit numele lor.

Sfinţii lui Dumnezeu susţin şi cuprind întreaga creaţie în iubirea, mijlocirea, rugăciunea şi prezenţa lor reală şi mijlocitoare.
Avem binecuvântarea de a face parte din această familie nenumărată de bărbaţi, femei şi copii care au înţeles planul lui Dumnezeu. Căci Domnul a coborât,
a trăit, a propovăduit şi a murit pentru noi!
De aceea, sfinţii au răspuns cu toată inima lor şi s-au deschis cu întreaga lor minte în faţa cuvântuluiEvangheliei. Întrucât au înţeles pronia divină şi au primit vestea cea bună, au hotărât să dezrădăcineze
în ei înşişi păcatul, cauza directă a răstignirii. Dacă măcar şi un singur om de pe pământ s-ar fi abătut şi ar fi căzut de la Dumnezeu, Hristos tot ar fi venit ca să-l mântuiască cu preţul propriei Sale vieţi. Hristos
mărturiseşte adevărul acesta.

Neîntrecut predicator al Ortodoxiei moderne, Mitropolitul Antonie de Suroj ne poartă într-o călătorie duhovnicească spre sărbătoarea Învierii, tâlcuind pe înţelesul tuturor pildele Triodului. Orbul Bartimeu ne învaţă să-L cunoaştem cu ochii minţii pe Hristos; Vameşul şi Fariseul ne arată deosebirea dintre lege şi smerenie; Zaheu vameşul se urcă pe arborele pământului muritor pentru a-L vedea pe Pomul Vieţii. În paginile acestei cărţi vom afla una dintre cele mai profunde tâlcuiri ale pildei Fiului risipitor, care se întoarce la Tatăl, după ce mândria l-a aruncat în cele mai de jos. Pilda despre Judecata de Apoi este o chemare la bucuria pocăinţei, la bucuria lacrimilor care nasc nădejde. Firesc pentru orice călătorie hermeneutică în lumea parabolelor Bibliei, volumul se încheie cu Crucea şi Învierea, „fiindcă Bucuria Învierii este ceva pe care noi trebuie să învăţăm să o trăim, dar o putem trăi doar dacă învăţăm mai întâi tragedia Crucii Să nu uităm nici o clipă că sfârşitul călătoriei noastre este întâlnirea cu Hristos Cel Înviat.”Această carte este a doua ediÈ›ie, revizuită, a volumului „Reflecţii. O călătorie duhovnicească”.

CărÈ›ile Mitropolitului Antonie sunt foarte captivante È™i pline de umor, motiv pentru care se parcurg uÈ™or. Dar, pe măsură ce înaintam în lectură, am fost zguduită de un simÈ›ământ foarte puternic ce îmi spunea că tot ceea ce citeam nu era o chestiune de amuzament, ci o problemă de viaÈ›ă È™i de moarte. AÈ™a că m-am întors la prima pagină È™i am recitit cartea începută în întregime. Iar când am ajuns la sfârÈ™itul ei, am trăit încredinÈ›area că Dumnezeu era acolo È™i că, după cum zicea Vlădica Antonie, Dumnezeu mereu este printre noi, trebuie doar să-L găsim. Atunci am căzut în genunchi È™i am început a mă ruga, cu lacrimi în ochi, să Îl găsesc È™i eu pe Domnul Iisus Hristos.În urma acelei experienÈ›e, i-am scris Mitropolitului Antonie È™i i-am cerut o întâlnire cu PreasfinÈ›ia sa. Însă, în clipa când ne-am întâlnit, am fost uluită nu doar de credinÈ›a lui, ci mai ales de dragostea lui Dumnezeu care era prezentă în toată fiinÈ›a sa È™i parcă strălucea pe chipul său, revărsându-se pretutindeni. Acesta a fost unul dintre cele mai cutremurătoare momente ale vieÈ›ii mele È™i de atunci n-am mai putut să mă îndepărtez de această Biserică.GILLIAN CROW, jurnalistă È™i scriitoare

Subiectul credinţei lui Dumnezeu în om nu este adesea un subiect de conversaţie sau de reflecţie şi totuşi este un subiect atât de minunat! Dumnezeu ne‑a chemat pe toţi, întreaga umanitate, din nefiinţă. El ne cheamă la existenţă pe fiecare dintre noi din acelaşi neant, nimeni nu se naşte fără voia Lui. Aşa că, din prima clipă a existenţei noastre, există o legătură foarte profundă între Dumnezeu şi noi. El ne‑a chemat, iar noi am apărut în faţa Lui. Dumnezeu creează, ne cheamă pe fiecare dintre noi la existenţă cu o iubire inexprimabilă şi de neînţeles faţă de noi. De neînţeles, pentru că El ştie cine suntem. Cunoaştem cât de puţin receptivi suntem la iubirea umană şi, cu atât mai puţin, la cea divină. Or, Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi să fim, pentru a putea intra în taina iubirii reciproce cu El. El este Mirele întregului cosmos, iar fiecare suflet omenesc este ca o mireasă. El ne cheamă în mod liber pe fiecare dintre noi la existenţă, ca şi cum ar avea încredere că nu‑I vom trăda aşteptările.

Această carte conÈ›ine convorbirile duhovniceÈ™ti ale Vlădicăi Antonie de Suroj, nepublicate încă. Discursurile se adresează unui public laic È™i se referăîn principal la anii 1970 È™i 1980, perioadăîn care darul de predicator al acestei personalităÈ›i È™i-a atins apogeul. Ceea ce se abordează nu se referă la o simplă experienÈ›ă bogată în transmiterea de texte scurte, în stăpânirea vocii, a expresiilor faciale, a gesturilor (deÈ™i, de ce nu È™i aceasta?). Este vorba despre arderea interioară a păstorului, fără de care propovăduirea însăÈ™i rămâne imposibilă.

Vlădica Antonie face parte dintre cei care nu au nevoie de prezentare; este cunoscut dacă nu de toată lumea, atunci de mulÈ›i. Discursurile È™i articolele sale nu au nevoie de nicio explicaÈ›ie sau de vreun comentariu: ele sunt foarte simple, ajungând până în profunzime. La drept vorbind, trebuie să dobândeÈ™ti dreptul de a comenta, căci este puÈ›in probabil ca mulÈ›i dintre contemporanii Vlădicăi să se recunoască a fi pe aceeaÈ™i lungime de undă. „Calibrele” sunt prea diferite. Probabil că cel mai bun lucru care poate fi făcut este să ne amintim de personalitatea sa. Să dăm mărturie prin iubire È™i recunoÈ™tinÈ›ă.

„Adierea Duhului” conţine predici, textul integral al unor conferinţe ţinute în Anglia şi Rusia şi răspunsurile la întrebările adresate de participanţi, convorbiri cu diverse personalităţi (e.g. Ilarion Alfeyev) şi este împărţită în cinci capitole: „Călăuzirea către Împărăţie”, „Despre viaţa în Duhul”, „Predici cu ocazia diferitelor hirotonii”, „Sensul Spovedaniei”, „Spovedania de obşte”. Ca şi celelalte lucrări ale Mitropolitului Antonie de Suroj şi „Adierea Duhului” este născută din experienţa personală a iubirii jertfelnice a lui Hristos pentru cel care îi poartă chipul şi este chemat la asemănarea cu El. Nu este o carte scrisă din preamultul cunoştinţelor teologice, din obligativitatea participării la un simpozion sau din dorinţa autorului de a se promova ca autoritate duhovnicească. Nu, nimic din toate acestea. Mitropolitul Antonie a trăit moartea şi învierea întru duhul, a înţeles ce este dumnezeiasca dragoste, dumnezeiasca împreună-pătimire: fiinţa relaţiei dintre Dumnezeu şi om.