Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

De-a lungul vieÈ›ii sale, Sfântul Luca, arhiepiscopul Crimeii (1877-1961), a tratat un număr foarte mare de pacienÈ›i fără nici o speranÈ›ă de vindecare. Și de nenumărate ori i-a vindecat nu numai mulÈ›umită priceperii medicale, ci È™i prin rugăciunile sale.
Aceasta se petrece È™i astăzi, la multe decenii de la adormirea sa, prin harul Sfântului Duh care, odată să­lăÈ™luit întru SfinÈ›i, nu se mai desparte de ei nicicând, arătându‑i asemenea Mângâietorului: dătători de viaÈ›ă, făcători de minuni È™i tămăduitori, ce adeveresc fericirea cerească în care sufletele lor vieÈ›uiesc.
* * *
„MulÈ›i creÈ™tini fac confuzie între minune È™i magie. Magia este o lucrare diabolică. Impresionează, dar nu durează. Se aseamănă unui foc de artificii. Minunile Domnului au ca scop mântuirea omului. Sunt o chemare adresată de Dumnezeu omului spre a da răspuns iubirii Sale, spre a fi călăuzit la pocăinÈ›ă È™i întoarcerea către El.”
(Mitropolitul Nectarie al Argolidei)
* * *
Sfinte Luca, al lui Hristos ierarh plin de slavă,
nu înceta a ne aduce grabnică vindecare,
la Iubitorul de oameni mijlocind pentru cei care îÈ›i cer,
apăsaÈ›i de întristare, în rugi stăruitoare, harul ceresc.
Drept aceea, alungă de la noi primejdia È™i nevoia,
izbăvire È™i vindecare hărăzindu-ne cu solirile tale.

Sfântul Luca al Crimeii este viu. Aceasta e mărturia unor oameni care au simÈ›it ocrotirea, liniÈ™tea, bucuria sfinÈ›ilor lui Dumnezeu È™i mai ales ale Sfântului Luca al Crimeii. Aceasta este puterea de Sus, dătătoare de curaj, dăruită tuturor celor ce cu credinţă trec prin nenumărate încercări. Care învaÈ›ă că minunea nu poate avea loc decât dacă cineva se face părtaÈ™ durerii, suferinÈ›ei aproapelui întru iubirea lui Hristos.
„MulÈ›umită acestei încercări am învăÈ›at multe È™i, mai ales, să‑L iubesc pe Dumnezeu, să mă rog cu adevărat, cu credinÈ›ă È™i străpungere de inimă È™i să nădăjduiesc (ceva ce uitasem înainte de a mă îmbolnăvi, când le vedeam pe toate în negru, zadarnice, fără rost, când mă împotriveam continuu căii Sale È™i renunÈ›asem la propria viaÈ›ă). 
De atunci am început să preÈ›uiesc din nou viaÈ›a. ­Cuprins de dragoste faÈ›ă de Sfântul Luca, i‑am citit viaÈ›a, minunile, m‑am dus în pelerinaj la bisericile închinate lui È™i mi l‑am luat ca pildă, mulÈ›umită vieÈ›uirii sale virtuoase, pline de dăruire, iubire, jertfă, tăgăduire de sine, răbdare È™i rugăciune. AÈ™adar, Îi aduc mulÈ›umire lui Dumnezeu, Care prin mijlocirea sfinÈ›ilor Săi ne dă nouă, nevrednicilor, vindecarea sufletelor È™i trupurilor ori de câte ori I‑o cerem.”

În anii de acum te‑ai arătat credincioÈ™ilor, Sfinte Luca, 
neostoită mângâiere È™i negrăită; 
drept aceea, nu înceta, Sfinte, ca cel ce ai îndrăznire în Ceruri, aleasa ta purtare de grijă s‑o reverÈ™i asupra celor ce te cheamă 
în a lor smerită rugă cu sfântă È™i dreaptă dorire.

Sfântul Luca e o verigă a unui lung lanÈ› care porneÈ™te din epoca Apostolilor. L‑a iubit pe Hristos, l-a iubit pe om. A slujit chipul lui Dumnezeu, adică pe om È™i mai ales pe cel suferind, cu o iubire È™i cu o abnegaÈ›ie extraordinară – nu pentru bani şi pentru slavă sau pentru alte scopuri egoiste, ci ca să-l slujească, să-l aline, să-l vindece pe omul suferind. La fel ca Domnul Hristos, È™i Sfântul Luca È™i‑a petrecut viaÈ›a pământească făcând bine celor bolnavi, şi de aceea a primit harisma facerii de minuni de la Dumnezeu. Minunile lui sunt nenumărate È™i de necrezut pentru logica omenească. 
După o viaţă martirică, el a plecat la Ierusalimul cel de Sus pe 11 iunie 1961. Nu ne-a părăsit însă. Cât a trăit, a alergat cu orice mijloc, pe jos, cu calul, cu sania, cu maÈ™ina, cu trenul, cu avionul ca să-i ajute pe oameni. Acum nu îl mai împiedică nici distanÈ›ele, nici graniÈ›ele. Aleargă pretutindeni unde este chemat, după cum va constata cititorul acestei cărÈ›i din numeroasele mărturii, cuprinse în această carte, ale celor cărora Sfântul Luca le-a făcut bine. arg

Toţi cei care L-au cunoscut pe Hristos şi încearcă să trăiască după poruncile Lui au o altă viziune asupra lucrurilor! Pentru un creştin, omul împlinit autentic este cel pe care poporul nostru îl numeşte „omul lui Dumnezeu”, adică sfântul. Pe chipurile sfinţilor, fie că se află în cer, fie pe pământ, se păstrează adevărata umanitate, deplinătatea omului. De aceea Biserica noastră, adică noi toţi, îi cinstim în mod special pe sfinţii care au trăit aşa cum a vrut Dumnezeu, care s-au străduit să-şi potrivească viaţa după Evanghelie, care aveau inima inundată de dragoste şi de multe ori ajungeau la moarte mucenicească pentru dragostea lui Hristos.

Mulţi tineri mă întreabă: Sfântul cutare e cuvios sau sfânt? Care e diferenţa? Răspunsul la această întrebare este simplu. Toţi sunt sfinţi. Singura diferenţăconstă în modul cum s-au sfinţit. Vedeţi, Biserica seamănă cu o grădină. În fiecare grădină sunt flori multe şi felurite. Trandafiri, garoafe, margarete, flori de câmp. Toate florile sunt udate cu aceeaşi apă. Dar apa nu schimbă nicio plantă. Udă trandafirul şi înfloreşte cu flori de trandafir, udă bulbul de garoafe şi răsar garoafe. Nu le unifică, nu le face pe toate la fel.

Dumnezeu joacă multe jocuri. Diavolul este repetitiv. Se repetă. Dumnezeu este felurit. Este Dumnezeul neaşteptărilor. „Dumnezeu Se ascunde mult; atât de mult încât socotim că nu există”12, ne spune din nou Bătrânul Porfirie. Iar acolo unde tace şi Se
ascunde, Se arată „ca o adiere subţire” sau Îşi face intensă prezenţa, într-un fel minunat, acolo unde nu-L aşteaptă nimeni. Dar Isaia îndrăzneşte şi zice: Celor ce nu Mă căutau M-am arătat, celor ce de Mine nu-ntrebau M-am fost aflat. Oricât ne-am îndepărta de El, oricât ne-am îndoi de El, oricât ne-am lepăda de El, oricât L-am prigoni, El tot timpul ne aşteaptă la o răspântie, ne urmăreşte cu mâinile întinse: Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor nesupus şi cârtitor (Romani 10, 20-21).
Ar fi nevoie de mii de volume în care să poată fi scrise „jocurile” lui Dumnezeu, vânătoarea iubirii Sale pentru fiecare om, fără excepţie. Cum lucrează Dumnezeu şi ce ocazii îi dă fiecărui om.

Deci, până la urmă, Dumnezeu nu e deloc o chestiune simplă. E un „potrivnic” crunt. Iertaţi-mă! Dar Dumnezeu nu Se dă bătut! Nu te joci cu El. Te lupţi cu El o viaţă întreagă. Şi ce aştepţi? Să birui?

În viaÈ›a preoÈ›ească, păstorul este dator să se întâlnească în fiecare zi cu oameni care poartă poveri, uneori uÈ™oare, alteori grele, iar câteodată cu anevoie de dus. Întrebările pe care aceÈ™tia le pun sunt adesea fără răspuns. Și totuÈ™i ei au sentimentul că preotul are răspunsuri È™i rezolvări gata pregătite. Durerea este de aÈ™a natură, că oamenii insistă È™i cer un răspuns, o licărire de lumină, o speranÈ›ă...

Cam aÈ™a am început È™i eu să scriu această cărÈ›ulie. Cu mult timp în urmă, o studentă, fiind zdrobită de moartea neaÈ™teptată a tatălui ei, voia să mă vadă. Am discutat împreună mult timp. Mi-a vorbit despre familia ei, cât de unită È™i de iubită era, dar un infarct a năruit totul. „Dumnezeu este nedrept”, îmi tot spunea ea. Înainte de-a apuca să-È™i revină, s-a trezit cu o altă lovitură. O rudă de-a ei, care îi era ca un al doilea părinte, a plecat pe neaÈ™teptate. Deznădejdea o copleÈ™ea. „Orice mi-aÈ›i spune, Dumnezeu e nedrept...”

Desigur, poate că timpul e cel mai bun medic, îndeosebi pentru cei care se confruntă cu un deces. Doar că întrebările rămân, chiar dacă intensitatea lor e mai mică. AÈ™adar, Dumnezeu e drept sau nedrept? Ce înseamnă dreptatea lui Dumnezeu È™i cum se împacă ea cu iubirea Lui? Dumnezeu pedepseÈ™te sau iartă?

Tema este foarte vastă È™i presupune multe problematici. În paginile care urmează, vom încerca să prezentăm câteva abordări într-un mod cât mai simplu È™i pe înÈ›eles pentru majoritatea oamenilor simpli, care de multe ori sunt inundaÈ›i de întrebări È™i caută cu disperare o rază de mângâiere. Este de prisos să mai subliniez că această carte nu are pretenÈ›ii È™tiinÈ›ifice. Ea este o expresie a grijii pastorale faÈ›ă de poporul lui Dumnezeu care flămânzeÈ™te È™i însetează după adevăr.

Nectarie al Argolidei