Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Nu se sfințesc cei fără de păcate, ci cei ce au fost în stare să‑și vadă greşelile. Să și le atingă fără a le fi teamă că se vor păta și li se va șifona imaginea. Cel ce și‑a văzut păcatele, ne spune Sfântul Isaac Sirul, e deasupra celui ce înviază morții.
Iar cărarea spre un nou început presupune regăsirea copilului din noi, pe care l‑am redus la tăcere, socotindu‑l de prisos. Căci copila­șul încă e acolo și ne așteaptă. Încă n‑a încetat să zâmbească și să se joace. Să se bucure de existență. Căci viața nu are un sens, ci ea însăşi e sensul. Este dar al lui Dumnezeu, descoperire a deplinătății în persoana lui Hristos, Care ne așteaptă s‑o trăim, nu să ne ascundem de ea.
Așadar, trăiesc cum pot și cât pot, înălțând doxologie și mulțumire. Înțeleg foarte limpede că nu pot să am sau să fac totul. Trăiesc cu ceea ce, fie greșit, fie bine, fac, cu lipsurile și golurile din care îmi este alcătuită viața, împăcându‑mă cu realitatea vieții și apropiindu‑mă tot mai mult de Dumnezeu.
Pr. Haralambos Papadopoulos

Devino tu! Hristos n-a cerut perfecţiunea, ci autenticitatea noastră. Perfecţiunea nu aparţine acestei lumi, nici omului, ci doar lui Dumnezeu. Omul nu poate fi perfect pentru că este zidit şi muritor. Orice strădanie de a ne întâlni în lumea aceasta cu perfecţiunea conduce la nevroză. Purtăm în noi moartea, dar suntem însetaţi de veşnicie. Trăim pe pământ fiindu-ne dor de cer. Nu ne împăcăm cu moartea, pentru că am fost plăsmuiţi pentru nemurire. Să scăpăm deci de stresul perfecţiunii nevrotice. Să fugim de învinovăţirea toxică ce ne face mereu incapabili şi inutili. Să îmbrăţişăm ceea ce „suntem” şi ceea ce cu adevărat putem să „devenim”. Fiindcă doar un om care trăieşte cu recunoştinţă în prezent poate clădi un viitor minunat. Perfecţiunea nu este o izbândă omenească, nici o realitate a prezentei etape a vieţii. Atunci când Hristos ne spune să devenim desăvârşiţi, după cum desăvârşit este Dumnezeu, nu se referă la desăvârşirea noastră, pentru că aceasta nu poate exista într-o lume marcată de timp şi moarte. De fapt ne cheamă să participăm la desăvârşirea lui Dumnezeu. O izbândă care se realizează de fiecare dată când alegem iubirea, mulţumirea şi lumina. Să încetăm a lupta cu fricile şi vinovăţiile, cu stresul „trăirii perfecte”, care este înspumat ca o mare sălbatică în mintea noastră şi caută să ne ducă la naufragiu.   Da, putem deveni cei pentru care am fost creaţi, putem deveni ceea ce Hristos ne-a arătat prin toată viaţa şi prezenţa Lui. Putem trece de la moarte la viaţă, atunci când ne asumăm costul şi responsabilitatea crucii noastre. Adică a alegerilor şi consecinţelor lor.Pentru a mă întâlni cu lumina în mine, pentru a trece de la moarte la viaţă, trebuie să mă lepăd de minciună. Trebuie să dau jos măştile şi rolurile din teatrul umbrelor şi iluziilor. Să dobândesc cunoaşterea faptului că această realitate pe care o numim viaţă nu este adevărul lucrurilor şi persoanelor. Trebuie să încetez a mă identifica absolut cu ceea ce privesc, pentru că nu este adevărul absolut a ceea ce există. Să nu mă identific cu ceea ce fac întrucât nu sunt eu, ci un rol în ansamblul iluziilor. Să nu mă identific cu ceea ce gândesc sau simt, fiindcă nu sunt eu, ci ceilalţi, ceea ce-mi este îngăduit şi ce nu, legile şi interdicţiile lor, optica lor în ceea ce numim viaţă.

Adevărata viaţă cere curaj, riscuri şi avânt. „Dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul”, spune Hristos, care în limbajul biblic înseamnă „viaţă”, „atunci trebuie să-l pierzi”. Doar când pierzi poţi găsi. Trebuie să pierzi, să vii în conflict cu minciuna vieţii tale, ca să găseşti adevărul sufletului tău. Viaţa nu însemnă doar respiraţia care trece prin pieptul nostru, ci ceva mai adânc, ceva mai esenţial şi veşnic: ceea ce îţi dă sens şi bucurie, când se luminează de ziuă şi spui: „trăiesc cu un scop”, când se înserează şi Îl slăveşti pe Dumne[1]zeu pentru toate cele pe care le-ai trăit astăzi cu plinătate. Bukai menţionează o întâmplare fru[1]moasă, spunând că exista un cimitir în care pe morminte nu scria la câţi ani a murit fiecare, ci câţi ani a trăit cu adevărat. Asta este important. Cât trăim, nu cât supravieţuim. Însă de ce refuzăm să trăim? De ce murim încet? De ce nu schimbăm nimic? De ce repetăm aceleaşi greşeli, cădem în aceleaşi patimi, Trăieşte! 37 reproducem purtări şi obiceiuri care ne distrug? Nu trăim darul lui Dumnezeu care se numeşte viaţă, nu ne bucurăm de harul şi bucuriile lui Dumnezeu. Respirăm, da, dar nu trăim. 

Incapacitatea de a te bucura este izvor al unei credinte false sau, mai curănd, tăgăduire a bucuriei, în vreme ce bucuria este absolut esenÈ›ială în credinÈ›a, deoarece, fără îndoială, ea reprezintă rodul prezenÈ›ei lui Dumnezeu. Nu se poate ca cineva sa stie ca exista Dumnezeu È™i să nu se bucure. Numai legate cu bucuria, frica de Dumnezeu- È™i smerenia!- sunt corecte, autentice È™i roditoare. În afara bucuriei toate devin demmonice, o foarte adâncă denaturare a oricărei experienÈ›e religioase. O religie a fricii. O religie a falsei smerenii. O religie a vinovăÈ›iei: toate sunt ispite si curse- cu adevarat foarte puternice, nu numai in lume, ci si inlauntrul Bisericii. Oamenii "religiosi", intr-un anumit mod, privesc bucuria cu suspiciu