Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Colecţie de cuvinte duhovnicesti şi sfaturi referitoare la viaţa interioară, la bunul mers al despătimirii, la buna înţelegere a celor sfinte.

Din cuprins:
Sfaturi pentru viata duhovniceasca a calugarilor.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

În apărarea lui Constantin este mai degrabă o carte de modă veche. Îmi pun tradiționalele întrebări despre Constantin la care istoricii au ostenit să răspundă. S-a convertit cu adevărat? A controlat sau subordonat Biserica? A influențat stabilirea ortodoxiei la Sinodul de la Niceea? A decretat ca fiecare cetățean roman să devină creștin? Cum i-a amenințat pe păgâni, pe evrei și pe eretici?

Manual pentru Facultatile de Teologie, ed. a IV-a

A avea acces la minunile Mântuitorului despre care vorbesc pericopele evanghelice duminicale e la fel de important ca şi accesul nostru la cuvintele Lui, la tainele Lui, la învăţătura Lui, chiar dacă acceptarea şi înţelegerea minunilor ne poate părea dificilă, dacă nu imposibilă. Dacă nu dorim să reducem învăţătura creştină la o simplă gnoză, la o ideologie sau la un studiu simplu şi searbăd al istorisirilor evanghelice, fără un interes serios pentru înţelegerea semnificaţiilor lor profunde, atunci va trebui să ne apropiem de aceste minuni cu convingerea că ele sunt cel puţin la fel de importante ca si cuvintele Mântuitorului, ca si El însusi. Prin intermediul minunilor, omul este invitat să-şi fundamenteze viaţa şi existenţa nu pe siguranţa determinismului orb, ci pe taina lui Dumnezeu şi pe libertatea Sa absolută, creatoare şi restauratoare, care poate da şi restaura viaţa. Aceasta din urmă este alternativa şi invitaţia pe care părintele Serafim Papacosta a propus-o de la amvon ascultătorilor săi şi pe care acum o adresează cititorilor acestei cărţi (Pr. conf. univ. dr. Alexandru Moldovan

Pe masura ce traiectoria vietii noastre se apropie de Hristos, in suflet e primavara, toate virtutile infloresc si rodesc.Sufletul radiaza lumina si caldura primita de la Hristos.Dimpotriva daca ne indepartam de Hristos, in suflet vine iarna si frigul.Sufletul moare, iar omul nu poate face nimanui vreo bucurie, nici chiar lui insusi.Aceasta-i tragedia lumii contemporane : indepartarea de Hristos!

În timpul ocupaţiei la Paris, câţiva creştini ortodocşi şi-au trăit creştinismul până la martiriu şi la deportare, după lupte eroice.
Unii dintre ei se adunaseră în jurul unei femei, Maria Skobţova, care se născuse în timpul lui Alexandru al III-lea într-o Rusie prosperă şi plină de perspective pentru ea: politică, teologie, poezie, pictură, broderie, toate acestea îi erau deschise. Iniţial angajată în lupta revoluţionarilor, se căsătoreşte cu un ofiţer pe care îl va însoţi în dezastrul suferit de armata albilor.
Marea suferinţă provocată de emigrare şi de moartea unuia dintre copiii săi au condus-o la viaţa monahală şi la mucenicie. Mărturisind până în ultima clipă, a salvat numeroşi evrei şi a murit la Ravensbruck.