Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

De multe ori neliniştea pe care o vedem la oamenii din lume în lupta lor zilnică pentru nevoile vieţii o observăm şi în lupta duhovnicească pe care o ducem noi, credincioşii creştini. Deseori ne întrebăm ce cere Dumnezeu de la noi, ce este ceea ce ne lipseşte încât ne-am pierdut pacea. Nu cumva mai mult post şi nevoinţe, mai multă milostenie, mai multă rugăciune?

Toate aceste virtuţi, fireşte, sunt necesare, şi omul trebuie să se nevoiască în ele după puterea lui, dar nu constituie scopul vieţii duhovniceşti. De aceea nu trebuie să fie nici scopul final al luptei noastre. Fiindcă Dumnezeu nu cere de la noi nimic altceva decât să avem inima curată, pentru a veni şi a locui în ea. Acest lucru ne este arătat de însuşi Iisus Hristos, Care îi fericeşte pe cei curaţi cu inima: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu

Însă în ce fel este această inimă? Cum se întinează şi cum se curăţeşte? La aceste întrebări, precum şi la descrierea bunătăţilor cereşti pregătite pentru cei curaţi „cu inima”, ne răspund sfinţii, prin cuvântul lor sfinţit şi viaţa lor minunată.

Credinţa este ghidul virtuţilor. Ea este singura care îţi poate arăta tot ceea ce poţi găsi în ţara virtuţilor. Credinţa îţi vorbeşte despre Împărăteasa Iubire, despre sfetnicul Înţelepciune, bunicul Nădejde, despre marele vistiernic Milostenie şi despre toţi dregătorii Împărăţiei. Ea îţi arată toate frumuseţile din ţara virtuţilor şi îţi spune cum să te pregăteşti încă de pe pământ ca să poţi intra în această dorită împărăţie. Mai mult decât atât, această minunată virtute îţi dă şansa să schimbi ce vrei din Împărăţie. Poţi să te gândeşti la ceva frumos şi îndată să apară. Te gândeai să transformi un lucru în ceva urât sau nefolositor? Nu vei reuşi. În această împărăţie gândurile rele şi urâte au dispărut. Dar dacă o iubeşti încă de pe acum pe această prietenă a iubirii, poţi într-adevăr şi pe pământ să schimbi lucrurile şi faptele ce le faci în unele cu totul bune şi frumoase. Dar nu vei putea face aceste minunate lucruri doar cu credinţa, având lângă tine pe Egoismul cel rău. Când îmbrăţişezi credinţa, nu uita că lângă ea mereu trebuie să stea Iubirea şi va trebui să o îmbrăţişezi şi pe ea. Doar aşa vei putea face cele ce ţi-am spus.

Ne cheama sa traim pentru Dumnezeu, ne invita sa mergem pe calea desavarsirii. Suntem oameni nu pentru a deveni animale prin desfrau, ci pentru a deveni fii ai Imparatiei Cerurilor. Sa priveasca sfintele moaste ale Sfantului Alexandru toti cei care se indoiesc de inviere. Sa inteleaga ca trupul sau a devenit vas al Duhului Sfant. Sa inteleaga ca trupul fiecarui crestin trebuie sa devina vas al Duhului Sfant.

Citirea minunilor savarsite de Sfantul Alexandru, caruia Dumnezeu i S-a aratat precum oarecand Dreptului Avraam, sa fie pentru ei prilej pentru a pune inceput bun mantuirii. Iar pentru crestini sa fie prilej pentru a spori in viata de rugaciune si de nevointa. Vremurile sunt grele, dar Dumnezeu nu ne lasa. Ii trimite pe sfintii Sai sa ne ajute...

Părintele Stefanos intră în salonul spitalului. Afară aşteptau cele patru femei. Două mame şi două surori. Auzeau plânsul prin uşa închisă.— Am rănit-o pe Anastasia. Mi-am părăsit copilul. Am amăgit-o pe Ştefania, pe Emanuela. Am rănit, am rănit atât de mult! plângea Iorgos. Nu merit iubirea lor. Nici mila lui Dumnezeu. Dar îmi arunc sufletul mizerabil în abisul bunătăţii Lui.— Ai venit, fiule. Te-ai întors, spuse emoţionat bătrânul preot. Treizeci de ani te-am aşteptat. Şi m-am rugat. Ştiam că vei veni!Şi-a pus patrafirul peste el.— Linişteşte-te, fiul meu. Dumnezeu le-a luat pe toate pe crucea Lui. Acum eşti curat. Fără pată.Strălucea. Faţa i se liniştise. Lacrimi de pocăinţă îi curgeau din ochi.Singurele cuvinte care au fost schimbate în acel salon au fost „iartă-mă” şi „te iubesc”.Peste puţin s-a adâncit în letargie. Pleca spre veşnicie. În mângâierile copiilor lui, în iubirea lor şi a lui Dumnezeu.Buzele lui şoptiră un „iertaţi-mă” adânc şi îşi închise ochii. Zbură la ceruri.Era 11 mai. Aceeaşi zi în care plecase bunica Areti, îşi aminti Anastasia.* * * L-au condus în călătoria spre lumină.Plângeau, erau îndurerate. Dar era un plâns liniştitor şi dulce. Ştiau că plecase pocăit spre Învierea veşnică…Emanuela se sprijinea între Anastasia şi mama ei.— Ne vom reîntâlni, tată!Elpida dădu din mână în semn de rămas bun.— Ne vom cunoaşte în Rai, tată!Stăteau lângă crucea înfiptă în pământul proaspăt.Anastasia privi în sus. Cerul strălucea senin. I se părea că o vede iarăşi pe bunica Areti zâmbindu-i.„Iar dacă a ta cunună va scoate spini, să nu-ţi fie frică. Trăim pentru Rai. Acesta este nădejdea noastră!”Ochii i se umplură de lacrimi.Acum Iorgos lua cu el cununa ei – cununa ei de nuntă însângerată, cu câteva flori şi nenumăraţi spini care au străpuns-o – şi o înălţa în mâinile lui Dumnezeu.Şi Dumnezeu o va face cunună de sfinţenie.Elpida, copilul Raiului, îşi plecă funtea pe pieptul ei.„Am purtat cununa mea de spini, bunico. N-am refuzat-o”, şopti Anastasia, privind spre cer.Ochii i se luminară.„Pentru că trăim pentru Rai, acesta este nădejdea noastră”.

Chipul Sfantului Mucenic Haralambie, cel slavit de insasi slava Mielului Injunghiat, prin viata plina de lumina jertfei pentru Hristos, misca sufletele credinciosilor, dar mai ales acel suflet care vrea sa se apropie cu evlavie si sa cerceteze cu atentie aceasta viata muceniceasca.  Haralambie a fost un atlet curajos al lui Hristos, al credintei crestine si al jertfei pentru aceasta.  A fost un adevarat slujitor al altarului, cu adanca cunostinta a misiunii sale sfinte, cu constiinta ca ofera cu mainile sale celor credinciosi viata cereasca, Trupul si Sangele Mantuitorului. 
A fost un indrumator de suflete plin de virtuti si intelepciune, o pilda vie de viata duhovniceasca, un sprijin puternic pentru credinciosii vremii sale, dar si o personalitate care inspira celor prezenti, clerici, laici sau necredinciosi, multa barbatie.  Mucenicia vietii sale sfinte, plina de rabdarea in Duhul Sfant, de curaj, de nadejde in Hristos, este pecetluita de chinurile infricosatoare ale trupului sau batran, pentru a deveni „cel mare intre mucenici”.  Prin martiriul sau si prin dragostea sa a dobandit dragostea tuturor celor care cred in Hristos. 

Omule, precum este lumanarea care arde in fata ta, la fel este si viata ta. Cu cat lumanarea arde mai mult, cu atat se micsoreaza mai tare. La fel si tu, cu cat mai mult traiesti, cu atat mai mult se scurteaza vremea vietii tale. Daca lumanarea arde pana la sfarsit si se stinge, la fel se va termina si viata ta omeneasca si vei muri. Dupa cum, stingandu-se lumanarea, ni se pare ca nici nu ar fi fost, asa si atunci cand omul moare si este inmormantat, se pare ca nici nu a existat. Vezi, omule, ce este omul si ce este viata lui!