Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Au trecut ani de la uciderea parintilor Vasile, Terapont si Trofim.  In acest timp, la cererile oamenilor, au avut loc multe minuni si la mormintele lor, si in alte locuri, departe de Optina.  Ajutorul lor deseori, spre mirarea multora, a fost grabnic.  Noii mucenici nu ne lasa.  Insa ei nu sunt numai ajutatori grabnici in necazurile pamantesti, sunt indrumatorii nostrii in viata traita in rugaciune dupa poruncile Domnului.

Numită pe bună dreptate „grădină preafrumoasă” și „Rai al desfătării, plin de roade duhovnicești”, Viața Cuviosului Iosif Busnaya este, în primul rând, un text hagiografic de mare respirație, în care Ioan, ucenicul său, prezintă pe parcursul a șase capitole personalitatea părintelui său „Iosif, făcătorul de minuni, zis Busnaya” și „biruințele acestui atlet” al lui Dumnezeu în palestra nevoințelor duhovnicești. După ce evocă anii tinereții și ai formării sale monahale, autorul consemnează sub forma unor „memorii” numeroase evenimente văzute ori trăite lângă starețul lui, vorbește despre asceza și virtuțile acestuia, despre desăvârșita lui neagonisire, ascultare și smerenie, despre marile daruri duhovnicești de care s-a învrednicit (așa ca iubirea arzătoare pentru oameni, darul străvederii și al înainte-vederii, citirea gândurilor, povățuirea cu discernământ a monahilor, darul tămăduirilor și al izgonirii demonilor ori chiar învierea morților), dar și despre înaltele trăiri și răpiri duhovnicești ale părintelui său, despre contemplarea „luminii negrăite” și a tainelor dumnezeiești, subliniind de câte ori are ocazia că toate acestea nu sunt decât „o picătură din marea cea largă a virtuților lui și a vieții sale desăvârșite, celei mai presus de cuvânt”. În ultima parte a cărții Ioan surprinde noi aspecte legate de boala și moartea Cuviosului Iosif, descrie înmormântarea sa dimpreună cu minunile și vedeniile care o însoțesc și oferă detalii semnificative care ajută la stabilirea datei nașterii și a morții marelui Părinte, dar și elemente despre cinstirea lui ca sfânt și despre cultul sfintelor moaște la creștinii siro-orientali.
În al doilea rând, Viața Cuviosului Iosif se prezintă cititorului ca un adevărat pateric sirian, un mic „pateric al Văii Sapna”, dar și ca o historia monachorum, chiar dacă de dimensiuni mai reduse. Mai ales în „capitolul miracolelor”, după cum îl numea Ugo Zanetti, Ioan Kaldun scrie pagini memorabile despre „faptele slăvite” ale multor părinți din vremea sa și din generația anterioară – figuri marcante de monahi sfinți pe care Avva Iosif i-a cunoscut sau cu care a avut legături duhovnicești importante pentru formarea lui monahală –, pe care îi numește adesea, cu reverență, „stele în adâncurile bolții întunecoase” și „luminători care au strălucit în bezna vremilor noastre întunecate”. Așa au fost Ioan din Helafta cu ucenicii săi, Părintele Ișo din Kumata, Părintele Șubhalișo, „oceanul de înțelepciune”, Cuviosul Moise, „soarele între sfinți”, cu ucenicii săi Abdișo și Ioan din Dasen, Gabriel paracliserul și alți monahi din două vestite mănăstiri siro-orientale a căror prețioasă moștenire duhovnicească autorul a preluat-o, a asimilat-o și a transmis-o mai departe, iată, prin veacuri, până astăzi. El a reușit deopotrivă să zugrăvească, prin mijloace simple, deloc sofisticate, o adevărată frescă a monahismului siro-oriental de la sfârșitul secolului al X-lea.
Nu în ultimul rând, Viața Cuviosului Iosif este și un „tratat” ascetico-mistic grație învățăturilor lui Rabban Iosif către fiii săi duhovnicești, adunate cu grijă și păstrate în tainițele inimii de către ucenicul și biograful său Ioan, care le-a pus în scris apoi în capitolul al VIII-lea al cărții de față. Aceste învățături izvorâte din trăirea și experiența duhovnicească a părintelui său constituie elemente biografice care, relatate în stilul hagiografic al epocii, surprind amănunte despre viața cotidiană a monahului, urmărită aproape ceas de ceas, despre viața văzută, palpabilă – presărată adesea cu întâmplări minunate, mai presus de fire – în preajma unui sfânt, dar și despre cele de taină ale unei vieți „ascunse cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3). Iosif îi învață pe tinerii pustnici cum să trăiască în mănăstire sau în lavră, cum să citească Scriptura, despre împlinirea canonului monahal la chilie, despre postire și cum să se împărtășească, după care ni se prezintă o serie de învățături ale sale, grupate tematic, despre isihie, post și înfrânare, despre priveghere, citire, rugăciune, pocăință și metanii, dar și despre virtuți precum smerenia, blândețea, bunătatea, mila sau iubirea. Trebuie subliniat însă faptul că în miezul învățăturii Cuviosului Iosif Busnaya se află contemplația (theoria) și concepția despre cele trei etape ale vieții duhovnicești (cea trupească, sufletească și duhovnicească), așa cum a fost ea cristalizată anterior în scrierile lui Iosif Hazzaya sau Isaac Sirul – cei doi mari „stâlpi ai Sfintei Biserici și ai vieții monahicești” –, pe care o asimilează, o sistematizează și o transmite prin experiență mai departe monahilor săi, asigurând astfel continuitatea tradiției ascetice și mistice siro-orientale.
Ioan Bar Kaldun ne dăruiește în cele din urmă o scriere în care reușește să împletească cu măiestrie, în cadrul tradițional al unei Vieți de sfânt, ampla „biografie individuală” a Cuviosului Iosif Busnaya cu „biografia colectivă” a sfinților părinți din vremea sa și cu învățăturile sale ascetico-mistice, producând un corpus unitar, clasic și totodată inovator pentru vremea lui, care nu încetează să ne surprindă și astăzi prin simplitatea și dezinvoltura scriiturii, dar și prin complexitatea temelor ascetico-mistice abordate.
Viziunea lui Ioan Bar Kaldun este așadar eminamente filocalică, scrierea sa devenind un mijloc de povățuire duhovnicească a monahilor din vremea sa și de mai târziu, dar și a cititorului de astăzi, care, adâncindu-se în tainele și înțelesurile adânci ale acestei cărți, va fi cu siguranță atins de prospețimea revigorantă a „adierilor” harului dumnezeiesc, care continuă „să sufle unde voiește” (In. 3, 8), căci „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi” (Evr. 13, 8). Astfel, Viața Cuviosului Iosif Busnaya îi propune discret cititorului o veritabilă ucenicie la picioarele sfinților, în care acesta primește nu doar o învățătură prin cuvânt și un model de viețuire ascetică și de sfințenie, ci mai ales i se mijlocește o experiență – experiența Duhului Sfânt pe care a avut-o acel sfânt –, deschizându-i accesul la ceea ce în mediul monahal este denumit prin sintagma „cunoaștere harică” sau „experiență duhovnicească”. Hagiograful devine, treptat, un „mijlocitor” între cititor și experiența duhovnicească a cuvioșilor despre care scrie, dar și un „mistagog” care îl introduce, prin intermediul scrierii sale, în tainele și experiența de veacuri a Bisericii. 

Utilizand puterea imaginii grafice, ca si o sugestiva legenda, lucrarea“deseneaza” cu migala si acribie o adevarata istorie a asezamintelor monahale, mentionand in aparatul sau stiintific denumirea, anul intemeierii, localizarea si hramul acestora.

Sinteza aparent la indemana prin simplicitate si sugestivitate ascunde o uriasa munca documentara nemarturisita de bibliografia selectiva ce o insoteste, ceea ce-i confera nu numai valoare culturala cat, mai ales, documentara.

Aglomerarea de asezaminte monahale intr-un judet moldovean sau din sudul tarii, ca si absentele din unele judete transilvane povestesc fara cuvinte o istorie zbuciumata a lacaselor de cult ortodoxe, reflectie a numeroaselor agresiuni indurate de-a lungul veacurilor de locuitorii teritoriilor romanesti.

Sfantul Efrem s-a nascut in orasul Trikala in anul 1384.  Din anul 1393 aceasta localitate a cazut in mana turcilor lui Baiazid I, care stapanea atunci intreaga regiune a Tessaliei.  Din 1395 in Tesalonic a inceput rapirea copiilor de catre turci.  Se furau copii si adolescenti, cu varste intre paisprezece si douazeci de ani, dar si mai mici.

La varsta de numai paisprezece ani, Sfantul Efrem, pe numele sau de botez Constantinos Morfis, a fost nevoit sa paraseasca casa parinteasca, pe mama sa vaduva si pe cei sapte frati.  Aceasta a facut-o pentru a nu fi inregimentat cu forta in armata turceasca ca ienicer.  A imbratisat cu mult zel viata monahala in Manastirea Buneivestiri din "Muntele celor neprihaniti"din Atica.  In anul 1416 turcii au pradat peninsula Atica si l-au silit pe guvernatorul Atenei, Antonie Atzaghioli, sa se declare vasal al sultanului.  In anul 1424 otomanii au intrat cu forta in Manastirea Buneivestiri si au trecut prin taisul sabiei pe parintii de acolo.  Sfantul lipsea, fiind atunci in pestera, sus in munte.  Intorcandu-se la manastire a gasit trupurile neinsufletite ale monahilor dupa care a plans indelung. In anul urmator, la 14 Septembrie, turcii s-au intors si, gasindu-l pe sfant, l-au supus caznelor cu o barbarie rar intalnita, timp de opt luni si jumatate, cum numai Sfintii Mari Mucenici Gheorghe, Dimitrie, Ecaterina, Varvara si altii au mai fost torturati.  La sfarsit l-au spanzurat cu capul in jos intr-un copac, in curtea manastirii.  Au legat lemne aprinse de trunchiul copacului si l-au pironit pe sfant cu cuie groase.  In mijlocul flacarilor sfantul se ruga staruitor.  A primit cununa muceniciei la 5 Mai 1426, trecand la Domnul in zorii acelei zile, la ora 9 dimineata.

„Dă-ne şi alţii, şi alţi sfinţi, Doamne; nu doar pe pereţi şi nu doar pe turlele bisericilor, nu doar pe catapetesme şi la locurile de închinăciune, nu doar în icoane şi sinaxare…

În viaţa noastră astăzi…dă-ne sfinţi!

Se pare că sfinţii nu lipsesc nici în vremurile noastre, chiar dacă sunt nevăzuţi. Se retrag discret, spre a arăta drumul lui Dumnezeu.

Există şi alţi şi alţi sfinţi, şi cei mai mulţi sunt necunoscuţi.

Unii dintre ei umblă şi prin pieţele oraşelor mari. Aceştia să ne păzească sufletele şi ţinuturile noastre!

Am fost părtaÈ™i împreună la smerita copilărie a Sfântului Nectarie, la înălÈ›area sa duhovnicească până la treapta de mitropolit, apoi cu toÈ›ii ne-am indignat văzând invidia celor răi È™i asumarea smereniei de către părintele Nectarie. Dar celor umili Dumnezeu le dă har, iar părintele Nectarie s-a dovedit făcător de minuni încă din timpul vieÈ›ii sale.

A fi smerit înseamnă să accepÈ›i tot ceea ce îÈ›i oferăÈ™i îngăduie Dumnezeu în viaÈ›ă. Omul smerit se crede nevrednic de bunătăÈ›ile pe care le primeÈ™te în viaÈ›ă, se consideră pe sine păcătos È™i mai mic faÈ›ă de ceilalÈ›i.

Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă oamenii mândri cu vârfurile înalte È™i neroditoare ale munÈ›ilor, iar harul cu izvoarele care curg prin văi È™i ocolesc dealurile înalte. Astfel, harul îi ocoleÈ™te pe cei mândri È™i se revarsă peste cei smeriÈ›i. Smerenia mai poate fi asemănată cu rădăcina unui copac. Dacă rădăcina este adânc înfiptă în pământ, copacul va fi puternic È™i va rodi, dar dacă rădăcina va ieÈ™i la suprafaÈ›ă, copacul se va usca È™i nu va avea nicio roadă.

Orice virtute este ca o stea măruntă de pe cer. Stelele strălucesc numai noaptea când este întuneric. Dar odată cu răsăritul soarelui, ele îÈ™i pierd strălucirea È™i dispar. La fel se întâmplă È™i cu oamenii. Cât timp se află în noaptea păcatelor, îndepărtaÈ›i de Dumnezeu, oamenii rămân în mândria lor. Dar odată ce harul lui Dumnezeu răsare în sufletele lor, îndată se arată ca o stea neputincioasă în lumina cea puternică a soarelui.

Smerenia face posibile celelalte virtuÈ›i, pe când mândria le anulează.