Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

—Ascultati! Ascultati! Regele Vladimir declara concurs de sculptura in Piata Florilor.

In oraşul Luminii artistii sunt persoane importante.  Iar cel care va castiga acest concurs va avea o stea de aur in Coltul Artistilor, cu numele lui gravat in colturi.  Insa pe artistul castigator, pe marele sculptor, care va impodobi orasul sau cu capodopere, nu-l va afla nimeni.  Un oras intreg il va cauta, pana cand il va descoperi Artistul Vesnic, care ne cunoaste pe noi toti.

O povestire despre frumusetea smereniei, care ne aminteste ca tot ceea ce noi ascundem in simplitate, cantareste o vesnicie…

Intrând în Mănăstirea Sihăstria în vara anului 1989 la o vârstă fragedă, am avut marea binecuvântare de a mă afla în preajma unor călugări încărunţiţi, cu trupul uscat de post, de nevoinţe şi de ispite, dar cu chipul luminat, blând şi plăcut, care îmi povesteau câteodată frânturi din zbuciumata lor viaţă, pe care au petrecut-o de-a lungul anilor în mănăstire.

Aşa am aflat de călugării alungaţi din mănăstire, siliţi să dezbrace haina monahală şi să-şi tundă pletele. Unii dintre ei, tineri fără maturitate duhovnicească, s-au pierdut în lume, alţii au stat ascunşi prin păduri, iar alţii au plecat la părinţi lucrând prin fabrici, sau în alt chip câştigându-şi existenţa. Ascultând aceste drame, povestite cu durere în suflet, mă cutremuram, deşi nu înţelegeam prea bine la momentul acela suferinţa şi încercările prin care au trecut. Mă simţeam bine în prezenţa lor, mă împărtăşeam din belşug de dragostea, de bunătatea şi de darurile pe care Mântuitorul Hristos le-a revărsat peste aceşti oameni, într-o viaţă de răstignire continuă. Încet şi aproape imperceptibil anii au trecut, dar odată cu ei, unul câte unul părinţii mei dragi şi scumpi au plecat, lăsând în urmă amintirea lor frumoasă, pilda vieţii lor şi sfaturile de care îmi
amintesc cu atâta nostalgie ori de câte ori le privesc crucile din cimitirul de pe deal. Acum, când dintre acei părinţi minunaţi au rămas doar foarte puţini, mi-am propus să notez câte voi putea despre viaţa şi pătimirea lor, ca o datorie morală faţă de cei care m-au primit în mănăstire, care mi-au călăuzit primii paşi în viaţa monahală şi care mi-au picurat în suflet dragostea de Dumnezeu şi respectul pentru cele sfinte.

Sufletul curat si neintinat al Noului Mucenic Hariton si-a luat zborul in lacasurile ceresti ale Domnului sau, pe Care L-a iubit si pentru Care atat de mult a patimit. Razboiul a fost castigat, alergarea a fost savarsita, credinta pazita iar pe biruitor il astepta in Ceruri cununa dreptatii (cf. 2 Timotei 4, 7;8) si glasul bucuros al Incepatorului nevointei, al Domnul Hristos: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria Domnului tau.

Taina mortii si viata de dincolo de mormant l-au preocupat intotdeauna pe om.  Apostolul Pavel ne descopera ca „este randuit oamenilor ca o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata” (Evrei 9, 27).  Moartea este despartirea sufletului de trup si este ceva inevitabil pentru fiecare om.  Iar evenimentele care preced sau care succed aceasta despartire sunt misterioase si de nedescris.

Moartea nu este un eveniment firesc pentru om, si de aceea omul n-o poate accepta, tocmai fiindca moartea n-a provenit de la Dumnezeu.  Moartea este rezultatul, consecinta pacatului lui Adam si al Evei.  Daca omul n-ar fi pacatuit, n-ar fi imparatit pe pamant moartea, care este cel mai mare vrajmas al omului.  Insa prin Hristos cel Inviat, „vrajmasul cel din urma care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26) si pentru om, dar si pentru intreaga creatie.

Tinta vietii crestine, dupa cum spune avva Moise, este dobandirea Imparatiei cerurilor, a vietii vesnice, care se izbuteste prin curatirea inimii, caci doar „cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).  De aceea trebuie sa traim viata sacramentala si ascetica a Bisericii, adica sa acceptam metoda tamaduitoare pe care ne-o ofera Biserica pentru curatirea inimii.

Cât de frumoasă devină singurătatea nesfârÈ™ită când este însoÈ›ită de rugăciune! Ceasurile se duc, unul după altul, ca È™i cărÈ›ile de joc, iar tu înaintezi de mână cu iubirea către plecarea plină de răcoare. Toate s-au încheiat! EÈ™ti dator tuturor. Până È™i obiectelor. Printr-o minunată procedură, fină È™i cu acrivie, precum o È›esătură lucrată la războiul de È›esut, toÈ›i È™i toate te ajută să-È›i ridici greutatea patimilor. Și amara decojire seamănă cu o intervenÈ›ie plină de uÈ™urare a mâinilor milei. Mă ruÈ™inez È™i sunt recunoscător.Oricine se poate simÈ›i eÈ™uat, zdrobit, un nimic. Însă are dreptul – È™i chiar simte de multe ori că are È™ansa – să se adreseze lui Hristos, Preasfintei, SfinÈ›ilor È™i Îngerilor. Acest lucru îi umple de bucurie pe cei din jurul său, dar È™i pe el însuÈ™i. AÈ™adar, devine un mesager către ÎmpărăÈ›ie, trăind în acelaÈ™i timp nimicnicia, nulitatea, nereuÈ™ita, nimicul lui. Un bunicuÈ› vorbea cândva despre fertilitatea nimicului. Iar când va ajunge un mesager viu, fără să aibă nimic de zis de la sine, ci punându-le toate pe seama lui Hristos, se veseleÈ™te în slava Lui fericită. Acolo au loc toÈ›i! Atunci acesta din urmă, ca o slugă lăsată să aÈ™tepte în salon, priveÈ™te uimit È™i se bucurăÈ™i se mirăîmpreună cu ceilalÈ›i. Oricine-ai fi, este Cineva care te iubeÈ™te, există o altă mică bucurie, infimă ca un nimic, care le biruieÈ™te pe toate, chiar È™i moartea. EÈ™ecurile mele sunt cel dintâi material cu care să lucrez în mine însumi. Atunci toate îmi ies bine. L-am auzit pe cineva spunând că în această situaÈ›ie, o vrednicie care-mi va fi dată va fi experiată ca un nou eÈ™ec, adică material de lucru pentru mine însumi...

Din veÈ™nicie È™i mai înainte de toÈ›i vecii, Dumnezeul nostru există în Treime: Trei Persoane È™i o singură fire. ÎnÈ›elegerea acestui adevăr sfânt, o dogmă creÈ™tină fundamentală, a fost complet uitată de omenire de-a lungul multor secole. Atât de mult, încât nenumăraÈ›i duÈ™mani ai credinÈ›ei noastre se referă la această dogmă ca fiind lipsită de sens, în timp ce apărătorii creÈ™tinismului, aproape fiind de acord cu aceasta, cer recunoaÈ™terea oarbă a acestui adevăr fără nici cea mai mică aprofundare È™i înÈ›elegere, deoarece presupun că o astfel de înÈ›elegere ar fi complet imposibilă.Desigur, este cu neputinÈ›ă să înÈ›elegem taina Treimii în totalitate, la fel cum este imposibil să înÈ›elegem pe deplin orice, în special dogmele credinÈ›ei. Aprofundarea în această dogmă È™i o înÈ›elegere din ce în ce mai deplină este deosebit de importantă È™i necesară pentru o înÈ›elegere mai corectă atât a Bisericii creÈ™tine, cât È™i a naturii umane în sine. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul È™i asemănarea Sa, pentru că numai o fiinÈ›ă ca Dumnezeu poate fi cu adevărat bună.Dumnezeu are o singură fire, dar este o trinitate în persoane. CreaÈ›ia lui Dumnezeu trebuia să fie È™i ea asemenea Lui. Adam È™i Eva erau persoane diferite fiecare în parte, dar împreună trebuiau să fie o singură fiinÈ›ă. Mijlocul realizării acestui scop a fost atributul dumnezeiesc al iubirii. Iubirea reprezintă o putere divină de neînÈ›eles, care realizează unitatea completă È™i absolută a DivinităÈ›ii, în ciuda diferenÈ›ei de personalităÈ›i. Iubirea este atât inerentă lui Dumnezeu, încât Apostolul Ioan susÈ›ine de-a dreptul că Dumnezeu este iubire.