Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Dacă vreÈ›i să vedeÈ›i care sunt foloasele È™i avantajele aduse de dragostea creÈ™tină, îndreptaÈ›i-vă atenÈ›ia spre un om, mic È™i demn de dispreÈ›uit în ochii mândriei omeneÈ™ti, dar mare È™i cinstit în ochii înÈ›elepciunii dumnezeieÈ™ti. ...Dacă voi îmi cereÈ›i asta – a răspuns Euharist – atunci vă voi spune că eu am avut o mamă cu frică de Dumnezeu, care din copilărie mi-a spus mereu să fac totul È™i să rabd totul din dragoste pentru Dumnezeu; eu am urmat acest sfat de la o vârstă foarte fragedă; din dragoste pentru Dumnezeu am făcut ascultare; din dragoste pentru Dumnezeu am îndurat pedepsele; din dragoste pentru Dumnezeu m-am lipsit de unele plăceri atât de obiÈ™nuite pentru un copil, sau de unele distracÈ›ii pe care le-aÈ™ fi avut împreună cu copiii de vârsta mea. Toată viaÈ›a mea am făcut aÈ™a, străduindu-mă să raportez totul la Dumnezeu: din dragoste pentru Dumnezeu mă scol dis-de-dimineaÈ›ă; din dragoste pentru El fac rugăciunea È™i Îi închin Lui ziua mea; din dragoste pentru El mă duc la lucru, căci aÈ™a Îi place Lui, È™i lucrez. Mă odihnesc È™i mănânc din dragoste pentru Dumnezeu, Care mă hrăneÈ™te; din dragoste pentru Dumnezeu îmi îngădui o mică distracÈ›ie, atunci când am nevoie, È™i pentru a-I sluji Lui mai bine. Din dragoste pentru Dumnezeu îndur foamea, frigul sau arÈ™iÈ›a, sărăcia, bolile sau recolta proastă. Eu nu am copii, trăiesc cu soÈ›ia mea ca È™i cu o soră, în pace desăvârÈ™ită. Asta-i tot ceea ce fac eu; È™i Maria face È™i ea la fel ca È™i mine.

Această carte conÈ›ine convorbirile duhovniceÈ™ti ale Vlădicăi Antonie de Suroj, nepublicate încă. Discursurile se adresează unui public laic È™i se referăîn principal la anii 1970 È™i 1980, perioadăîn care darul de predicator al acestei personalităÈ›i È™i-a atins apogeul. Ceea ce se abordează nu se referă la o simplă experienÈ›ă bogată în transmiterea de texte scurte, în stăpânirea vocii, a expresiilor faciale, a gesturilor (deÈ™i, de ce nu È™i aceasta?). Este vorba despre arderea interioară a păstorului, fără de care propovăduirea însăÈ™i rămâne imposibilă.

Vlădica Antonie face parte dintre cei care nu au nevoie de prezentare; este cunoscut dacă nu de toată lumea, atunci de mulÈ›i. Discursurile È™i articolele sale nu au nevoie de nicio explicaÈ›ie sau de vreun comentariu: ele sunt foarte simple, ajungând până în profunzime. La drept vorbind, trebuie să dobândeÈ™ti dreptul de a comenta, căci este puÈ›in probabil ca mulÈ›i dintre contemporanii Vlădicăi să se recunoască a fi pe aceeaÈ™i lungime de undă. „Calibrele” sunt prea diferite. Probabil că cel mai bun lucru care poate fi făcut este să ne amintim de personalitatea sa. Să dăm mărturie prin iubire È™i recunoÈ™tinÈ›ă.

Stareţul iubea foarte mult tineretul. În acele timpuri, tinerii aproape că nu umblau deloc la biserică şi el se bucura atât de mult când unii tineri veneau la el. Stareţul vorbea despre rolul important al tineretului
în viitoarea renaştere a Bisericii. El spunea că vor veni vremuri (şi deja au venit!!) când destrăbălarea şi decăderea moravurilor tinerilor vor atinge ultimele limite, cele mai de jos. Aproape că nu vor rămâne din cei nedepravaţi. Ei vor considera că totul le este permis pentru satisfacerea poftelor şi plăcerilor, în bande şi găşti, vor jefui şi corupe.
Dar va veni vremea când se va auzi glasul lui Dumnezeu, când va înţelege tineretul că în continuare nu se mai poate trăi aşa şi vor ajunge la credinţă pe diferite căi, se va întări râvna pentru nevoinţă.
Cei care erau până atunci păcătoşi, beţivi vor merge la biserică, vor simţi o mare sete de viaţa duhovnicească, mulţi se vor face monahi, se vor deschide mănăstirile, iar bisericile vor fi pline de credincioşi.
Atunci vor merge tinerii în pelerinaj prin Sfintele Locuri, va fi o vreme slăvită. Iar pentru faptul că acum păcătuiesc, mai apoi se vor pocăi fierbinte. Ca şi lumânarea care înainte de a se stinge pâlpâie mai
luminos, luminând totul cu ultima lumină, aşa va fi şi viaţa Bisericii. Şi acest timp este aproape.

Aş vedea viaţa ca pe un dar, nu ca pe o povară

Să vezi viaţa ca pe un dar este un dar. Fericiţi sunt oamenii care se pot bucura de călătoria vieţii. Care-L pot slăvi pe Dumnezeu într-o viaţă care nu este perfectă, dar este minunată. Perfecţiunea are nevoie de un alt timp. Aceasta trebuie să fie veşnică, atemporală, în afara limitelor şi angajărilor. Altfel devine tiranie, impunere şi o formă de fascism. Imperfecţiunea se potriveşte aici, în lumea aceasta, lume cu limitări şi angajări. Ne lipseşte mereu ceva şi asta ne face mari. Acest sentiment de insuficienţă ne îndeamnă încontinuu să căutăm, să ne fie foame şi sete de frumuseţe şi sens.
Poate că nu există păcat mai mare decât să-ţi vezi viaţa ca pe o povară de care trebuie să scapi, şi nu să o trăieşti. Este o tragedie existenţială să te întorci acasă şi, cu puţin înainte de a adormi, să te bucuri cu satisfacţie că a mai trecut o zi. Momente pe lângă care ai trecut şi nu le-ai trăit, persoane pe care le-ai privit, dar nu le-ai văzut, care, deşi ţi-au vorbit, niciodată nu le-ai auzit, locuri unde ai mers, dar n-ai călătorit.

„Cel mai mare rău care ţi se poate întâmpla este ca viaţa să-ţi treacă fără s-o fi trăit…
Omul nu este făcut să supravieţuiască, este făcut să trăiască”.
(Hronis Missios)

Cuprins

Prolog
Aş vedea viaţa ca pe dar şi nu ca pe o povară
Aş accepta ceea ce sunt
N-aş aştepta o viaţă fără probleme
Aş vedea greşelile ca parte din viaţa mea
N-aş amâna bucuria pentru mai târziu
Aş călători prin viaţă fără destinaţie
N-aş lipsi din viaţa mea
Aş trăi un vis „inutil”, nu o minciună „utilă”
Nu m-aş îngrijora pentru lucruri care nu se vor întâmpla niciodată
Aş trăi mai mult cu întrebări decât cu răspunsuri
Aş spune toate cuvintele de iubire pe care mi-a fost frică să le rostesc
N-aş combate problemele, ci m-aş îngriji de sinele meu
Ultima zi
Poem al lui Jorge Luise Borges

Prezentul volum, ajuns repede după apariţie un titlu clasic în domeniu, cuprinde istoria Bisericii născute în timpurile apostolice la răsărit de Imperiul Roman. Aproape necunoscută în creştinismul apusean, Biserica Siro-Orientală a traversat cele două milenii de creştinism ajungând până în zilele noastre, printre puţinii ei reprezentanţi cunoscuţi în afara graniţelor sale numărându-se Sfinţii Efrem Sirul şi Isaac Sirul.

Cartea lui Raymond le Coz urmăreşte meandrele pe care le-a parcurs istoria teologică, monahală, liturgică, didactică şi culturală a creştinilor din fostul Imperiu Persan, ajunşi succesiv sub stăpânire arabă, mongolă, otomană. Nu sunt trecute cu vederea nici influenţele pe care creştinismul siriac le-a exercitat asupra culturii arabe şi nici rolul creştinilor în formarea elitei intelectuale şi a literaturii ştiinţifice arabe, care, prin traducerile latineşti din Evul Mediu, va înrâuri simţitor cultura, teologia şi ştiinţa europeană.

Prezentarea situaţiei bisericeşti actuale a creştinilor sirieni completează în mod fericit această istorie, permiţând cititorului român să-şi formeze o imagine generală şi bogată în detalii asupra unui univers creştin apostolic, păstrător şi mărturisitor al învăţăturii Bisericii primare.

Sfinţii noştri, precum şi marii părinţi şi asceţi ai noştri au fost şi ei cândva copii!

Dispariţia micului David întoarse pe dos tot satul. În neliniÈ™tea lor È™tiau cu toţii că un copil de doar trei ani n-ar fi plecat de unul singur È™i nu ar fi pierit aÈ™a uÈ™or de pe faţa pământului. Astfel ajunseră la concluzia că cineva îl luase în acea noapte de-acasă. Și într-adevăr, nu ziceau rău...