Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Ce este iubirea de sine, cum apare ea în om È™i cum se poate distruge?

Bătrânul: Iubirea de sine sporeÈ™te în noi din cauza lipsei cunoaÈ™terii de sine, ea este respectul exagerat de sine È™i creÈ™te în suflet din pricina neatenÈ›iei noastre faÈ›ă de sine È™i a atenÈ›iei faÈ›ă de laudele măgulitoare ale oamenilor; rădăcina ei este mândria, inerentă naturii noastre vătămate. Iubirea de sine se poate distruge prin aducerea aminte de moarte, prin cercetarea cu atenÈ›ie a propriilor tale fapte, dar cel mai mult prin cugetarea la ÎnfricoÈ™ata Judecată a lui Dumnezeu.

Înlăuntrul nostru Îl vom găsi pe Dumnezeu, ne vom întâlni cu El (desigur, ca un Alter ego, ca o Persoană deosebită de noi, nu ca sinele nostru, cum se propovăduieşte în filozofiile orientale – n.trad.). Cu cât Îl vom întâlni mai repede, cu atât ne vom elibera de tot ceea ce ne ţine înlănţuiţi şi ne vom bucura cu adevărat.

Este minunat faptul că, înainte de a ne da crucea să o ridicăm, Dumnezeu a cântărit-o, a privit-o bine, a cercetat-o cu atenţie, cu atotînţelepciunea, cu iubirea şi cu dreptatea Lui. S-a uitat la această cruce cu privirea Sa atotbună şi a încălzit-o cu inima Lui, după ce a mai cântărit-o o dată cu iubirea Lui părintească.Tu crezi că ea este mai grea decât poţi duce, când, de fapt, tu ai în tine puteri necunoscute şi nedescoperite. Aşadar, nu îţi pierde curajul, nu te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, pentru că El ştie foarte bine ce face. Înainte să pună această cruce pe umerii tăi, El a binecuvântat-o. Cu siguranţă poţi să o porţi. Să nu uiţi că, întotdeauna, înainte de mormântul gol (al Domnului Hristos înviat – n.trad.) este Golgota. Învierea urmează după Răstignire.

Căile lui Dumnezeu sunt tot ceea ce se întâmplă în univers. Tot ceea ce are loc se datorează judecăÈ›ii È™i hotărârii lui Dumnezeu. Nimic nu este sau nu poate fi realizat în mod ascuns È™i independent de Dumnezeu. Una se întâmplă după voia lui Dumnezeu, alta prin îngăduinÈ›a Lui. TotuÈ™i, toate lucrurile sunt realizate prin rânduiala È™i hotărârea lui Dumnezeu. Din acest motiv, căile lui Dumnezeu sunt adesea numite în Scriptură „judecata lui Dumnezeu”. Judecata lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă: Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale (Psalmul 118, 137).Prin voia lui Dumnezeu au fost create lumea văzută È™i cea nevăzută. Și omul a fost creat È™i răscumpărat tot prin voia Lui. Toate evenimentele, publice È™i personale, au fost È™i sunt împlinite prin bunătatea, omnipotenÈ›a È™i înÈ›elepciunea lui Dumnezeu. Prin îngăduinÈ›a lui Dumnezeu È™i prin voinÈ›a creaturilor, a apărut răul cu toate consecinÈ›ele sale. Prin îngăduinÈ›a lui Dumnezeu È™i prin propria voinÈ›ă, îngerii È™i omul au căzut È™i L-au respins pe Dumnezeu. Tot prin voia dumnezeiască, oamenii au fost răscumpăraÈ›i de Dumnezeul întrupat.Prin îngăduinÈ›a lui Dumnezeu È™i prin voinÈ›a rea a îngerilor È™i a oamenilor căzuÈ›i, pământul a fost corupt de crimele È™i răutatea lor. Prin voinÈ›a È™i judecata lui Dumnezeu, universul va fi È™i este pedepsit prin diferite suferinÈ›e È™i dezastre. Prin voinÈ›a È™i judecata lui Dumnezeu, chinul veÈ™nic în abisul de foc È™i întuneric al iadului se va abate asupra apostaÈ›ilor, duÈ™mani ai lui Dumnezeu, loc pentru care s-au pregătit singuri.Căile È™i lucrările lui Dumnezeu îÈ™i urmează propriul lor drum. Proiectele umane È™i demonice îÈ™i urmează, de asemenea, propriul lor traseu. Crimele È™i atrocităÈ›ile nu încetează să fie crime È™i atrocităÈ›i în raport cu cei care le fac, chiar dacă cei care comit răul cu rea intenÈ›ie devin doar niÈ™te instrumente ale voinÈ›ei lui Dumnezeu. Aceasta din urmă este o consecinÈ›ă a înÈ›elepciunii neînchipuite a lui Dumnezeu, a puterii nelimitate a lui Dumnezeu, datorită căreia creaturile, acÈ›ionând conform voinÈ›ei lor libere, sunt totodată È™i neîncetat în puterea Creatorului, fără să o înÈ›eleagă, È™i împlinesc voinÈ›a Lui, chiar fără să o cunoască.Căile lui Dumnezeu sunt prezente È™i active în mijlocul evenimentelor umane È™i demonice, ca cel mai subtil duh în mijlocul materiei, independent de materie, nefiind constrâns de materie, acÈ›ionând asupra materiei È™i nefiind supus acÈ›iunii materiei. Căile lui Dumnezeu sunt intervenÈ›ia atotputernică a Lui în soarta universului, Singurul Care umple universul È™i tot ceea ce este dincolo de univers, nefiind închis în univers.

Această carte nu este ştiinţifică. Nu este nici o carte de psihologie. Dacă la asta te aşteptai când ai luat-o în mână, atunci mai bine las-o jos. Las-o jos, pentru că nu-ţi va plăcea ceea ce vei citi în paginile care urmează. Sunt unele lucruri care nu dau roade dacă ogorul nu este fertil, pregătit. Cartea aceasta are nevoie de dispoziţie bună. De bună intenţie din partea celui care o ţine în mână. Din partea celui care o citeşte. În această carte nu spun lucruri de-ale mele. Cele pe care le scriu nu sunt lucruri noi sau vreun secret. Sunt cunoscute. De oricine. În faţa ochilor noştri, deschise, la dispoziţia fiecărui om, de două mii de ani. Această carte nu este nici strict teologică. Nu sunt teolog. Poate că aş fi vrut să fiu, dar nu sunt. Această carte este omenească. Îţi vorbesc, îţi scriu, aşa cum îi vorbesc unui prieten. Aşa cum vorbesc cu soţia mea, cu fraţii mei – şi sunt mulţi –, cu părinţii mei, cu toţi cei pe care-i iubesc – şi aceştia sunt mulţi. Deschide-ţi mintea şi citeşte cu atenţie! Cu cât se poate de mare atenţie. Iar dacă, la finalul lecturii, în cele din urmă nimic nu te-a emoţionat, nu-i nimic. Pur şi simplu ai citit o carte mediocră. N-o să fie nici prima, nici ultima. Însă dacă ceva s-a mişcat în tine, dacă ceva, fie şi cât de mic, foarte mic, te-a impresionat, atunci cultivă-l şi caută-l cât poţi.

Multă sporire şi stai lângă Maica Domnului, frate! 

Viaţa Sfântului Nectarie şi mărturiile celor care l‑au cunoscut au devenit subiectul multor cărţi, articole şi studii. de generozitate, de autojertfire, de atenţie, de participare, fără nici o grijă faţă de sine, o căldură care îi încălzeşte pe ceilalţi şi care le dă sentimentul că au dobândit putere şi îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfinţii ne dau întotdeauna oameni, pentru că în fiecare om ei îl văd pe Hristos. Prin smerenia sa sfântul trece aproape neobservat, dar el se face întotdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toţi l‑au părăsit. După îngroparea Sfântului Nectarie, nenumărate au fost faptele minunate care au confirmat sfinţenia vieţii sale şi puterea vindecătoare a moaştelor sale.

Părintele Stefanos intră în salonul spitalului. Afară aşteptau cele patru femei. Două mame şi două surori. Auzeau plânsul prin uşa închisă.— Am rănit-o pe Anastasia. Mi-am părăsit copilul. Am amăgit-o pe Ştefania, pe Emanuela. Am rănit, am rănit atât de mult! plângea Iorgos. Nu merit iubirea lor. Nici mila lui Dumnezeu. Dar îmi arunc sufletul mizerabil în abisul bunătăţii Lui.— Ai venit, fiule. Te-ai întors, spuse emoţionat bătrânul preot. Treizeci de ani te-am aşteptat. Şi m-am rugat. Ştiam că vei veni!Şi-a pus patrafirul peste el.— Linişteşte-te, fiul meu. Dumnezeu le-a luat pe toate pe crucea Lui. Acum eşti curat. Fără pată.Strălucea. Faţa i se liniştise. Lacrimi de pocăinţă îi curgeau din ochi.Singurele cuvinte care au fost schimbate în acel salon au fost „iartă-mă” şi „te iubesc”.Peste puţin s-a adâncit în letargie. Pleca spre veşnicie. În mângâierile copiilor lui, în iubirea lor şi a lui Dumnezeu.Buzele lui şoptiră un „iertaţi-mă” adânc şi îşi închise ochii. Zbură la ceruri.Era 11 mai. Aceeaşi zi în care plecase bunica Areti, îşi aminti Anastasia.* * * L-au condus în călătoria spre lumină.Plângeau, erau îndurerate. Dar era un plâns liniştitor şi dulce. Ştiau că plecase pocăit spre Învierea veşnică…Emanuela se sprijinea între Anastasia şi mama ei.— Ne vom reîntâlni, tată!Elpida dădu din mână în semn de rămas bun.— Ne vom cunoaşte în Rai, tată!Stăteau lângă crucea înfiptă în pământul proaspăt.Anastasia privi în sus. Cerul strălucea senin. I se părea că o vede iarăşi pe bunica Areti zâmbindu-i.„Iar dacă a ta cunună va scoate spini, să nu-ţi fie frică. Trăim pentru Rai. Acesta este nădejdea noastră!”Ochii i se umplură de lacrimi.Acum Iorgos lua cu el cununa ei – cununa ei de nuntă însângerată, cu câteva flori şi nenumăraţi spini care au străpuns-o – şi o înălţa în mâinile lui Dumnezeu.Şi Dumnezeu o va face cunună de sfinţenie.Elpida, copilul Raiului, îşi plecă funtea pe pieptul ei.„Am purtat cununa mea de spini, bunico. N-am refuzat-o”, şopti Anastasia, privind spre cer.Ochii i se luminară.„Pentru că trăim pentru Rai, acesta este nădejdea noastră”.