Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Bucură‑te în Domnul Dumnezeu, deoarece Dumnezeul tău este Dumnezeu măreţ, veşnic, nemuritor şi atotputernic; întrucât Dumnezeu este darnic, milostiv, drept şi iubitor de oameni; El este
Părintele îndurărilor şi Dumnezeul mângâierii. Ale Lui sunt cerul şi pământul, munţii, dealurile şi dumbrăvile; ale Lui sunt fiarele, târâtoarele şi toate păsările; al Lui este soarele, luna, stelele şi toate
stihiile cereşti; ale Lui sunt apele, mările, râurile, lacurile, zăpada şi vântul, tunetul şi fulgerul; Lui îi aparţine orice fiinţă văzută şi nevăzută, cerească şi pământească; ai Lui sunt toţi oamenii, întreaga
umanitate; ai Lui sunt îngerii, arhanghelii, heruvimii, serafimii şi toate puterile cereşti.
Acolo la El este adevărul, acolo este judecata cea nefăţarnică; acolo e bucuria şi iubirea de oameni. La El este liniştea şi odihna; acolo nu există boli şi necazuri; acolo este slava, bogăţia şi veşnica desfătare;
acolo e bucuria, veselia, lumina, frumuseţea şi mângâierea; acolo e libertatea, lărgimea şi viaţa nesfârşită. Acolo sunt toate, numai alipeşte‑te din tot sufletul de Domnul şi bucură‑te întru El.

Am speranta ca se vor gasi oameni pe care nu-i va plictisi lectura despre un om crescut intr-un orfelinat de stat sovietic, om care oarecand a incercat sa indrepte ceva in propria viata, sa isi gaseasca drumul modest, precum si folosul in cele mari si mici. De obicei, cititorul cauta sa se regaseasca in carte mai degraba pe el insusi decat pe cel care a scris-o. Nu m-am gandit niciodata ca intr-o buna zi ma voi aseza sa tastez cu inversunare, suferind din nou si repovestindu-mi trecutul, pentru a le infatisa celor din jur cum traieste un om cu copilaria amputata. Imi este nemaipomenit de greu sa o fac, de fiecare data bagandu-ma undeva sub piele, smulgand de acolo un vechi jurnal insangerat, atragand si distragand cititorul prin trecutul si prezentul meu, ori poate chiar prin viitor.

Propun cititorilor o carte adresată deopotrivă copiilor, elevilor (preadolescenți și adolescenți) și celor care sunt educatori (profesori, părinți, bunici). Ea poate servi educației religioase, în școală și în familie, în România sau pe lângă biserici în alte părți ale lumii.
În vremuri în care multiculturalitatea devine o realitate cotidiană, credința rămâne un punct de sprijin pentru a face față provocărilor multiple.
A-i educa pe copii și pe tineri în spiritul valorilor moral-religioase poate fi un fundament de preț pentru ceea ce va însemna viitorul societății umane.
 
 AUTOAREA...„ Își freacă mâinile transpirate și dă să se întoarcă în bancă. Un ropot de aplauze se ridică în aer și Dan rămâne năuc. „ Bravo, măi, ai făcut o treabă faină!” Îi spune Răzvan din banca a doua pe lângă care trece încă uimit. 
Se aude glasul profesorului.
„Ai dreptate, Răzvane, și mă bucur că și vouă v-a plăcut. Nu uitați că materialele sunt la bibliotecă.” 
„Nu ne puteți da acum să citim și le trecem de la unul la altul, iar cînd nu mai e nimeni doritor le ducem la bibliotecă?”
„Își ia cineva responsabilitatea să urmărească treaba asta?”
Răzvan sare primul: Eu domnule profesor!
Ana se angajează și ea: Bine tu să urmărești un exemplar și eu pe al doilea. Cine se înscrie primul la mine? Dau materialul în ordinea înscrerii.
Dan, încă nedumerit, urmărește grămada strânsă în jurul celor doi colegi. Mai toți din clasă s-au adunat acolo. Doar Costel a rămas stigher și oarecum dezinteresat în banca lui. Dar, parcă nu-i place să fie singur. Și se ridică și el într-un târziu.
Profesorul îi urmărește și pare dus pe gânduri.
„Uite, se poate mișca ceva și la copiii ăștia cărora pare să le pese doar de telefoane, de platforme și de mesajele prescurtate”!
Zâmbește profesorul cu suprindere, chiar cu uimire. Cu speranță zâmbește, privindu-și elevii cu drag, mai mult ca niciodată. Se pare ca a reușit să facă din mlădițele din grădina în care trudește, mlădițe vii pe care Vița Sfântă le va binecuvânta cu roadă multă. Ele nu se vor usca, nu vor fi aruncate afară și nu vor sfârși nici în foc. Îi mulțumește Lucrătorului Sfânt din vie că l-a luminat să găsească, cu răbdare, calea spre a-și călăuzi ființele plăpânde spre a rămâne parte curată din viță. Se pare că ele sunt pe calea cea dreaptă spre a descoperi Adevărul, Cuvântul și Iubirea. Descoperirea însăși ține de înțelegerea acestora, de respectul pentru toți cei ce s-au jertfit, într-un fel sau altul, pentru ca via sa rămână vie.”

Trupul voieşte să se mândrească, să se preamărească, să se înalţe, iar duhul voieşte să se smerească şi să cugete smerit. Trupul voieşte a fi în slavă şi cinste, iar duhul pe toate a le vedea gunoaie (Filip. 3, 8). Trupul voieşte să se odihnească, iar duhul să vegheze, să se ostenească. Trupul voieşte să trândăvească, să bea, să se veselească, iar duhul să se înfrâneze, să postească şi să plângă pentru păcate. Trupul voieşte să se răzbune pe vrăjmaşii săi, iar duhul – să-i iubească pe vrăjmaşi şi să facă bine celor ce-l urăsc. Trupul voieşte să răpească avutul altuia, iar duhul să dea şi ceea ce este al său celor nevoiaşi. Trupul voieşte să satisfacă iubirea sa de plăceri, iar duhul să fie curat. Trupul voieşte să împlinească în toate voia sa, iar duhul să împlinească în toate voia lui Dumnezeu. Tot aşa şi în privinţa celorlalte lucruri trupul şi duhul se împotrivesc unul altuia.

Există credincioşi incapabili să întemeieze o relaţie. Aceştia provoacă tristeţe.Constatăm în jurul nostru relaţii în care una din părţi sau amândouă nu au credinţă. Nu în Dumnezeu, ci în celălalt. Provoacă frustrare.De asemenea, vedem relaţii, cu sau fără credinţă, în care existenţa nu este adevărată. Omul nu există, nu în sensul tineresc umoristic („acest om este inexistent”), ci în sensul minciunii existenţiale. Se chinuie să-i copieze pe ceilalţi, fie reali, fie plăsmuiţi de închipuirea lui. Întâlnirea cu astfel de oameni conduce la deznădejde.Avem vreo modalitate de a le face pe toate trei să funcţioneze împreună armonios? Existenţa noastră psihosomatică, credinţa în Hristos şi în oameni, relaţiile noastre vitale pentru noi toţi? Putem oare să ajungem la un nivel de funcţionare în care fiecare din aceşti trei factori să nu-i micşoreze pe ceilalţi, ci să-i întărească?Vom încerca să aflăm unele răspunsuri printre rândurile acestei carți.

In chilia Cinstitei Cruci a mănăstirii Stavronikita, în ultimii ani ai vieţii sale, stareţul Tihon primea monahi de pe întregul Munte Athos, printre ei – şi pe viitorul sfânt Paisie Aghioritul. Înainte de a muri, stareţul Tihon i-a lăsat moştenire Cuviosului Paisie chilia sa, promiţându-i că „va veni să se vadă cu el”. Cuviosul Paisie îşi amintea mai târziu: „Era 10 septembrie 1971, miezul nopţii. Eu mă rugam şi deodată am văzut cum intră în chilie Stareţul meu! Am sărit, i-am prins picioarele şi le-am sărutat cu evlavie. Nu am înţeles cum s-a desprins din mâinile mele, a intrat în biserică şi a dispărut. Desigur, nimeni nu înţelege cum se petrec asemenea întâmplări. Şi acestea nu se pot explica logic, de aceea se şi numesc minuni. Am aprins îndată o lumânare (în timpul în care s-a întâmplat aceasta, ardea doar candela), pentru a însemna în calendar ziua în care mi s-a arătat Stareţul, ca să nu uit. Când am văzut că aceea era ziua adormirii lui (10 septembrie), m-am întristat foarte tare că această zi trecuse pe neobservate pentru mine. Mă gândesc că bunul părinte mă va ierta, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut mulţi vizitatori, obosisem mult, eram la capătul puterilor şi uitasem absolut de toate. Altfel, aş fi înfăptuit ceva, ca să-mi aduc şi mie folos, şi pe stareţ să-l bucur cu o priveghere de noapte”.