Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

În efortul redescoperirii bogăţiei teologiei Părinţilor, acest prim volum, dintr‑o serie dedicată teologiei ­ortodoxe în perioada ei formativă (ce culminează cu Sinodul al doilea de la Niceea È™i cu recunoaÈ™terea È™i consacrarea cinstirii sfintelor icoane), insistă într-un mod aparte asupra perioadei „creş­tinismului primar”, a problemelor şi incertitudinilor is­torice È™i dogmatice, pe temeiul celei mai bune cercetări mo­derne.
Abordând întreaga tematică esenÈ›ială a formării teologiei creş­tine în perioada premergătoare Sinodului I Ecu­menic, autorul reuÈ™eÈ™te să lămurească teme precum canonul scripturistic, tradiţia şi succesiunea apostolică.
Într-un amplu periplu, care trece prin Roma, Alexandria È™i Antiohia, ni se redă pulsul teologic al întregii oikoumene È™i ni se dezvăluie profunzimile marilor teologi ai perioadei (SfinÈ›ii Ignatie al Antiohiei, Iustin Martirul sau Irineu al Lyonului), în contextul disputei comunităÈ›ii creÈ™tine cu adversari care, deÈ™i eretici (Sabelie, Origen sau Pavel de Samosata È™.a.), au oferit Bisericii prilejul unei aprofundări a adevărului revelat, ce va supravieÈ›ui peste veacuri, călă­u­­­zind spiritul uman la Hristos.

Aspectul esenţial al parcursului nostru constă în recunoaşterea faptului că teologia este o mărturie, o confirmare a puterii transformatoare a lui Dumnezeu arătată în Hristos: Lumină în întuneric, Viaţă în moarte, Cuvânt în trup. Ceea ce istoria consemnează în legătură cu trimiterea lui Iisus la moarte, teologia declară a fi tocmai biruinţa asupra morţii a Celui Care S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii. […]

Teologia începe, de fapt, odată cu deschiderea Scripturilor de Domnul înviat, aşa încât ucenicii Lui pot vedea cum vorbesc Scripturile despre El şi despre necesitatea Patimilor Lui; doar astfel vor putea fi ucenicii pregătiţi să participe la masa la care îi cheamă Domnul, moment în care El este recunoscut şi totodată dispare din vedere (Luca 24, 27-32), generând în ei un dor după Cel Ce vine. Teologia se întemeiază pe recunoaşterea lui Petru că L-a trădat pe Hristos, că a fost complice în moartea Lui, şi, cu toate acestea, că este un păcătos iertat, chemat să fie un apostol, vestind iertarea adusă de Hristos, mila şi iubirea Lui – o creaţie nouă.

Volumul de faÈ›ă, al doilea în seria „Formarea teologiei creÈ™tine”, îÈ™i propune prezentarea perioadei foarte complexe a secolului al IV‑lea.
Sunt analizate contro­versele din această peri­oadă, dezbaterile iniÈ›iale prilejuite de Sinodul de la Niceea, cercetându‑se din perspectivă istorică nu­me­roasele sinoade reunite din 318 până în 382 spre lămurirea unor teme esenÈ›iale pentru viaÈ›a bi­­sericească, precum „Teologia trinitară”, „În­tru­pa­­­rea” È™i, nu în ultimul rând, „Ortodoxia – dreapta credinÈ›ă”.
Prin aprofundarea credinÈ›ei niceene È™i studierea gândirii teologice a secolului al IV‑lea, această mo­nografie nu poate decât să evidenÈ›ieze contribuÈ›ia teologică a acelor per­sonalităÈ›i, rănite de dorul dum­nezeiesc, care au pregătit calea pentru sinoadele de la Niceea È™i Con­stan­tinopol (SfinÈ›ii Atanasie al Alexandriei, Vasile cel Mare, Grigorie Te­o­logul È™i Grigorie de Nyssa), autorii singurei opere în măsură să ne ofere contextul potrivit pentru a in­terpreta È™i înÈ›elege pe deplin „gramatica scrip­tu­ristică a revelaÈ›iei puterii lui Dumnezeu” È™i însuÈ™i Simbolul de credinţă, formulat de aceste sinoade È™i păstrat în Biserica Ortodoxă până astăzi în forma sa autentică.