Sentimente de gheata. Studii psihologice despre viata de familie

Format: 13x20 cm
ISBN: 978-606-550-431-8
Status: in stoc

Sentimente de gheata. Studii psihologice despre viata de familie

Colectia: Alte carti
Autor:
Editura: Egumenita
Numar de pagini: 256

„Omul este o făptură suferindă care rămâne plină de compasiune în această lume, fiind rănită de milă, iar în aceasta rezidă înălţimea firii umane”, a scris filosoful religios rus Nikolai Berdiaev. Din când în când, cu toţii simţim mâhnire sau ne întristăm împreună cu cei suferinzi, susţinându-i într-un moment dificil. Însă o facem într-un mod foarte diferit. Pentru unii oameni, empatia pare firească precum respiraţia însăşi. Ei nu întâmpină dificultăţi grave în comunicarea cu omul care suferă, pe când alţii sunt nevoiţi să depună eforturi considerabile în acest sens.

Totuşi, oricât de complexe şi contradictorii sunt opţiunile pentru astfel de relaţii, omul rămâne aceeaşi fiinţă suferindă şi plină de compasiune, fiind rănită de milă. Aceasta constituie măsura umanităţii noastre,
minimul ei necesar. Dacă omul coboară mai jos de această treaptă, încetează pur şi simplu să mai fie om. Prin urmare, pentru fiecare dintre noi există nevoia stringentă de dobândire a unei abilităţi, pe
care, din păcate, nu o are nici pe departe toată lumea. Este vorba despre capacitatea de a compătimi, fără a te prăbuşi din pricina durerii celuilalt şi fără a le provoca o suferinţă şi mai mare altora prin mila
ta. Înainte de a iniţia o conversaţie despre această calitate, ar fi necesar să abordăm un subiect la fel de important: graniţele personale. Respectarea graniţelor personale ale altei persoane reprezintă o condiţie
necesară a iubirii, în sensul ei creştin.

Pret: 11.70 LEI   
  Cumpara


Scrieti o recenzie

Nume:
Email:
Mesajul:
Apreciere:



  Trimite comentariul


(Nu exista recenzii la aceasta carte. Fiti primul care scrie o recenzie!)


Carti similare

Volume apartinand de la aceeasi editura

    • „La ora actuală, din pricina răcirii noastre aproape totale faţă de sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a lipsei de atenţie faţă de lucrarea proniei Sale în ceea ce ne priveşte şi a lipsei de comuniune a omului cu Dumnezeu, am degradat atât de mult, încât putem susţine negreşit că ne-am îndepărtat aproape cu totul de o viaţă autentic creştină. De aceea acum ni se par stranii cuvintele Sfintei Scripturi, când Duhul lui Dumnezeu a spus prin gura lui Moise: Şi L-a văzut Adam pe Domnul mergând prin rai (Facerea 3, 8).
      De mai multe ori şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi se vorbeşte despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor.
      Iată că unii mai şi spun: «Aceste locuri sunt de neînţeles, oare oamenii puteau să-L vadă într-un mod atât de evident pe Dumnezeu?». Or, aici nu este nimic de neînţeles. Această necredinţă a rezultat
      din cauza faptului că ne-am îndepărtat de profunzimea tainică a creştinismului primar şi, sub pretextul iluminării, am ajuns într-un asemenea întuneric al necunoştinţei, încât ni se pare de neconceput faptul
      pe care cei din vechime îl înţelegeau cu claritate; lor nu li se părea straniu conceptul de vedere a lui Dumnezeu.
      Oamenii aceia nu L-au inventat pe Dumnezeu şi harul Sfântului Său Duh, nici în stări de visare, nici în tulburări ale imaginaţiei, ci L-au văzut în realitate.
      Am devenit mult prea neatenţi la lucrarea propriei mântuiri, de unde şi rezultă neînţelegerea multor altor cuvinte ale Sfintei Scripturi, în sensul în care ar trebui. Toate acestea sunt urmările faptului
      că nu căutăm harul lui Dumnezeu, că nu Îi permitem, din pricina mândriei minţii noastre, să sălăşluiască în sufletele noastre. Or, nu facem aceasta fiindcă nu avem luminarea adevărată de la Domnul,
      pe care El o trimite în inimile oamenilor care flămânzesc şi însetează cu toată inima lor după adevărul lui Dumnezeu”11.

    • „Adolescentul este în pericol să uite elementele esenţiale ale vieţii, fapt ce duce la mutilarea spirituală. Întrucât societatea contemporană şi-a făcut dumnezeu din ban şi din tot felul de desfătări, luptă
      cu consecvenţă şi insistenţă pentru punerea sub tăcere a întrebărilor existenţiale ale oamenilor, fiindcă acestea constituie o frână în realizarea scopurilor ei. Tinerii care iau în serios lucrurile importante din
      viaţă constituie o disonanţă în cercul uriaş al consumismului. Cercul consumismului nu poate lucra cu tineri care iau viaţa în serios, fiindcă imediat asta ar duce la o oarecare simplitate în alegeri. Şi ştim cu toţii
      că simplitatea este singurul drum, dacă vrem, de exemplu, ca mediul înconjurător să fie salvat. De aceea şi spunem că societatea a înnebunit şi trăieşte în contradicţii, fiindcă pe de o parte se face că luptă
      pentru mediul înconjurător, iar pe de altă parte promovează consumul. Fetişismul consumului trebuie obligatoriu să crească încontinuu.
      Capul de lance este televizorul care, în ceea ce priveşte conţinutul programelor lui, se comportă ca şi când n-ar exista copii şi adolescenţi. Dar îşi aminteşte de ei în reclame, unde caută să-i ademenească.
      Foloseşte o caracteristică creativă prin excelenţă pentru tineret – imaginaţia –, pervertind-o într-o imaginaţie consumistă. Prin reclamă se obţine distrugerea înţelesului, astfel încât să se creeze un tineret fără istorie, fără coordonatele timp şi spaţiu, care doar să consume.

    • Romanul pe care îl È›ii în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veÈ™nic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a È›inut ascunse È™i nu le-a publicat niciodată. Nu se È™tie de ce. Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor. O povestire simplă, încântătoare È™i atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârÈ™it depăÈ™eÈ™te orice morală omenească.

      Îl văzu pe Panaiotakis într-un È›inut frumos. Cu aceleaÈ™i trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos È™i chipeÈ™. Avea o blândeÈ›e care putea domestici È™i lupii, È™i È™acalii, È™i oamenii. Panaiotakis zâmbea È™i îmbrăÈ›iÈ™a pe toată lumea È™i pe tanti Maria. Se apropie de ea fără să calce pe pământ. Îl purta un mic nor luminos. Se opri în văzduh È™i îi spuse cu blândeÈ›e negrăită: „ÎÈ›i mulÈ›umesc pentru pomenire, tanti Maria, îÈ›i mulÈ›umesc foarte mult!”.

      Tulburarea È™i bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuÈ™i Dumnezeu cu mâna Lui. Însă nu apucă să facă nimic, să se miÈ™te, să vorbească, să se dezmetecească, È™i Panaiotakis păru că pleacă. Se pierdu doar pentru o clipă È™i tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat È™i îmbrăcat în lumină. La orizont se ivi un nor uriaÈ™, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea. Doar te înfăÈ™ura È™i te simÈ›eai È™i tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaÈ™ se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece. Și în el avea carul. Carul era tras de patru cai albi È™i înaripaÈ›i. Cai atât de bălani È™i de mândri nu mai fuseseră văzuÈ›i. Zburau de nu atingeau pământul È™i aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumuseÈ›e, miÈ™care suplă. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile È™i curelele… toate din aur È™i argint. Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. Trupurile lor puternice È™i lucioase sfâÈ™iau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera È™i străbăteau spaÈ›iul. Dacă e să vorbim È™i despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris. DepăÈ™ea hotarele frumuseÈ›ii È™i strălucirii. Ce bogăÈ›ie, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, È™iruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau È™i orbeau universul. O bucurie a ochilor, o beÈ›ie nespusă, pe care nici n-o poÈ›i visa… Un asemenea car minunat trecea prin faÈ›a ei. Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul È™i blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înÈ™ela. Panaiotakis stătea în mijlocul carului. Avea È™i cocoaÈ™a, È™i umflătura din piept. Dar nu arătau urât. Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul. Lumina ieÈ™ea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliÈ™tea lui nu orbea. Venea È™i se întindea deasupra ta È™i deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis. Aflată în această stare, tanti Maria putu È™opti:

      — Tu eÈ™ti, Panaiotakis?

      Și auzi blând:

      — Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

      — Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.

      Iar pribeagul îi răspunse tandru:

      — E, nu fi mirată… È™i jos, pe pământ, deseori aÈ™a eram, dar voi acolo nu mă vedeaÈ›i…

watch series