Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea prezintă o adunare de minuni săvârÈ™ite în special prin Sfânta ÎmpărtăÈ™anie, ca un îndemn la unirea noastră cu Dumnezeu prin Sfântul Trup È™i Sânge al Domnului Dumnezeului È™i Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar È™i a altora care din vremuri străvechi È™i până în zilele noastre au îndemnat la trăire sfântă È™i practicarea virtuÈ›ilor. Lucrarea de faÈ›ă are È™i menirea de a argumenta continuitatea minunilor până în zilele noastre, deÈ™i mult ne-am depărtat de trăirea primilor creÈ™tini.

Preot Tănase Nicolae

Părintele spunea: „Lumina nu se naşte prin cuvinte, forme şi ipocrizii. Lumina este lumină. Este virtute. Este bunătate. Este credinţă. Este iubire. Dacă toate acestea le avem în noi, atunci şi prin tăcere vom vorbi”. Cea mai mare harismă a Părintelui era faptul că ştia perfect cum să-şi ascundă sfinţenia. Îl trădau însă prezenţa, omilia, suspinele, adâncimea teologiei ortodoxe şi sentimentele lui.

A iubit mult. A plâns mult. A pătimit multe. Părintele Iosif Vatopedinul este corifeul iubirii, făptuitorul nevoinţelor, arătând multă răbdare în necazuri prin smerenia practică şi dăruire faţă de semenii săi prin fiecare contribuţie vrednică a lui.

„Cât mi-aş dori, fiule, să merg într-o piaţă şi să vină mii de oameni să mă scuipe. Asta, dacă s-ar întâmpla, ar fi pentru mine cea mai mare izbândă şi cea mai mare odihnă”.

Parintele Iosif Vatopedinul

In ultimii ani s-au publicat multe memorii care descriu viata detinutilor politici in perioada dictaturii staliniste. Scriu intelectualii, ostasii, vechii bolsevici, muncitorii de la colhoz… Scriu despre viata lor in lagare si in inchisori, scriu despre judecati…

Nici unul nu ne vorbeste insa despre milioanele de credinciosi care s-au pierdut in aceste lagare si inchisori, ori au fost chinuiti inuman in judecati; despre credinciosii care au patimit si au murit deoarece nu au vrut sa se lepede de Dumnezeu, despre credinciosii care au murit slavind numele Lui, iar Acela nu i-a păsărit.

Mulţimea deprinderilor mici, imorale – este tină pentru sufletul omului dacă omul le statorniceşte în sine sau le socoteşte un rău „inevitabil”, împotriva căruia „nu merită” şi „nu trebuie” să lupte. Şi tocmai aici, iată, cade sufletul în cursa vrăjmaşului lui Dumnezeu. „Eu nu sunt sfânt”, „eu trăiesc în lume” şi „trebuie să trăiesc ca toată lumea” – se linişteşte pe sine conştiinţa cea mâhnită a omului credincios.

Omule, omule, fireşte că nu eşti sfânt, fireşte că „trăieşti în lume” şi „trebuie să trăieşti ca toată lumea” şi de aceea – te naşti ca toată lumea, mori ca ea, priveşti, asculţi, vorbeşti ca ea, dar de ce trebuie să încalci şi tu Legea lui Dumnezeu – „ca ea”? De ce trebuie şi tu din punct de vedere moral să miroşi atât de neplăcut „ca ea”? Gândeşte-te la asta, omule.

Cât de greu este să scape sufletul de o idee greşită, dar obişnuită. Psihologia acestei lumi ateiste a pătruns atât de adânc în lumea psihică a omului modern încât faţă de păcat şi de crima împotriva Legilor lui Dumnezeu aproape toţi oamenii acţionează la fel – „după tipar”. Iar, ce este cel mai trist, este faptul că răul le-a insuflat oamenilor ca cerinţele păcatului să le numească „cerinţele firii”. Cerinţele firii sunt – a respira, a mânca cu măsură, a te încălzi, a dormi, nicidecum a-ţi droga organismul, a te ataşa fără nici un sens de miraj, de fum.

Lucrarea de faÈ›ă vine să arate că monahii nu numai că au luptat È™i s-au jertfit pentru credinÈ›a ortodoxă È™i adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste È™i dăruire faÈ›ă de viaÈ›a de liniÈ™te, îÈ™i dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândeÈ›e È™i ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voinÈ›ă sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe uÈ™ă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” È™i „străini” È™i „ar fi fugit” de unii ca aceÈ™tia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăÈ›a în acest sens: „Porunca Domnului grăieÈ™te să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credinÈ›ă. Căci, zice, să vorbeÈ™ti, È™i să nu taci, È™i: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), È™i: «Dacă vor tăcea aceÈ™tia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credinÈ›ă, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. OstaÈ™? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-È™i hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă priveÈ™te pe mine treaba asta È™i nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, È™i tu vei rămâne mut È™i fără grijă? [...] Căci È™i acest sărac, dacă acum nu vorbeÈ™te, în ziua judecăÈ›ii va fi fără de răspuns È™i vrednic de osândă fie È™i numai din pricina aceasta”.