Biserica este chemată să acorde o atenÈ›ie deosebită familiei creÈ™tine È™i să apare valoarea familiei ca viaÈ›ă binecuvântată de Dumnezeu cu scopul dobândirii mântuirii È™i vieÈ›ii veÈ™nice. De aceea noi trebuie să apărăm È™i să cultivăm sfinÈ›enia căsătoriei, solidaritatea în familie È™i între familii È™i să le privim ca daruri de la Dumnezeu pe care trebuie să le preÈ›uim.

Dificultatea omului modern constă în primul rând în lipsa de discernământ şi de ascultare a poruncilor lui Dumnezeu. Pe de o parte, o viaţă întreagă trăită sub semnul păcatului arată un discernământ slăbit, o rea întrebuinţare a libertăţii cu care omul a fost înzestrat, dar şi confirmă că, prin voinţă proprie, a refuzat să dea ascultare poruncilor dumnezeieşti cuprinse în Sfintele Evanghelii.

Însă, de vreme ce Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni şi aşteaptă nu căderea sufletească, ci ridicarea sau pocăinţa şi, implicit, dorinţa păcătosului de a fi iertat şi reprimit ca fiu al Său, astfel, libertatea rău întrebuinţată poate să se transforme într-un izvor de lucrare a faptelor bune spre dobândirea vieţii veşnice fericite.

Preot Dr. Adrian Agachi

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia È™i s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia È™i a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în FranÈ›a, unde È™i-a expus lucrările în importante expoziÈ›ii de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunÈ›at È™i s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoÈ™tinÈ›ă a fost, după cum el însuÈ™i mărturiseÈ™te, cel mai important eveniment al vieÈ›ii sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes È™i să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparÈ›inând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „NaÈ™terea întru ÎmpărăÈ›ia cea neclătită”, „NevoinÈ›a cunoaÈ™terii lui Dumnezeu”. CărÈ›ile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediÈ›ie. Părintele Sofronie constituie un punct de referinÈ›ă pentru teologia È™i viaÈ›a ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

„Unii se minuneaza cum de multi dintre crestini nu iubesc pe Hristos. De fapt, a iubi pe Hristos nu inseamna altceva decat a pazi poruncile Lui, dupa cum a zis: «Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este cel ce Ma iubeste» (In 14, 21).  Prin urmare, cel ce nu pazeste poruncile Lui si spune: «Iubesc pe Hristos» nu savarseste adevarul.  Crestinul care nu-L slaveste pe Dumnezeu prin faptuirea randuielilor Lui si prin pazirea poruncilor Lui nu este cu nimic mai prejos decat cei ce nu cred in Hristos, daca nu cumva este mai rau decat aceia.”

Sfantul Simeon Noul Teolog

Vezi cum Dumnezeu pretutindeni poartă de grijă oamenilor? Când iudeii erau în Egipt şi ţara era lipsită de călăuze, aveau exemplul lui Iov. Vezi-l pe el în bogăţie şi în sărăcie, în amândouă fiind pildă, nu plin de mândrie în prima, nici umilit în a doua, şi mai înainte de Lege respectând Legea, ca şi când ar fi fost sub Lege. „Căci, zice, legea nu este pusă pentru cel drept” . Vezi strălucind aici cugetele firii. De unde L-a cunoscut acesta pe Dumnezeu? De unde L-a slujit astfel? Cum de a fugit de înşelare? Cum de a arătat o petrecere potrivită Evangheliilor? De unde atâta răbdare? Nimic nu a învăţat de la nimeni. Atunci de unde era astfel? Cine l-a învăţat? Cine l-a educat? Vezi că Hristos nu a venit învăţător a nimic nou şi străin?

Caci ce va folosi omului daca castiga lumea intreaga, dar isi va pierde sufletul sau?  Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?

O împărăÈ›ie pierdută în ceÈ›urile Răsăritului… Un tânăr prinÈ›… Un paloÈ™ cum nu s-a mai văzut, împodobit cu nestemate orbitoare… Va fi darul acesta pe placul Marelui Împărat vestit de o stea minunată? De ce e întâmpinat Împăratul cu daruri sărace, de pâine È™i vin? O poveste deschisă spre taină, cu mireasmă de prescură proaspătă.

Stareţul (duhovnicul, n.n) este cel ce găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa lui propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-se lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care-şi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această austeră ucenicie, în speranţa ca la capătul unor îndelungate străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poată dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a reuşi să se regăsească pe sine.