Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Această carte nu este ştiinţifică. Nu este nici o carte de psihologie. Dacă la asta te aşteptai când ai luat-o în mână, atunci mai bine las-o jos. Las-o jos, pentru că nu-ţi va plăcea ceea ce vei citi în paginile care urmează. Sunt unele lucruri care nu dau roade dacă ogorul nu este fertil, pregătit. Cartea aceasta are nevoie de dispoziţie bună. De bună intenţie din partea celui care o ţine în mână. Din partea celui care o citeşte. În această carte nu spun lucruri de-ale mele. Cele pe care le scriu nu sunt lucruri noi sau vreun secret. Sunt cunoscute. De oricine. În faţa ochilor noştri, deschise, la dispoziţia fiecărui om, de două mii de ani. Această carte nu este nici strict teologică. Nu sunt teolog. Poate că aş fi vrut să fiu, dar nu sunt. Această carte este omenească. Îţi vorbesc, îţi scriu, aşa cum îi vorbesc unui prieten. Aşa cum vorbesc cu soţia mea, cu fraţii mei – şi sunt mulţi –, cu părinţii mei, cu toţi cei pe care-i iubesc – şi aceştia sunt mulţi. Deschide-ţi mintea şi citeşte cu atenţie! Cu cât se poate de mare atenţie. Iar dacă, la finalul lecturii, în cele din urmă nimic nu te-a emoţionat, nu-i nimic. Pur şi simplu ai citit o carte mediocră. N-o să fie nici prima, nici ultima. Însă dacă ceva s-a mişcat în tine, dacă ceva, fie şi cât de mic, foarte mic, te-a impresionat, atunci cultivă-l şi caută-l cât poţi.

Multă sporire şi stai lângă Maica Domnului, frate! 

Nu ştii când a fost ultima oară când ai reuşit să te relaxezi. Nu ştii când a fost prima oară când ai avut timp pentru tine.
Muncă, plata facturilor, casă, familie, copii, bucătărie şi curăţenie, boli, şcoală, doctori… Sunt doar foarte puţine din cele pe care eşti chemat să le împlineşti în fiecare zi…
Îţi voi spune însă o povestioară, Omule…
Era odată un ulcior care îşi iubea foarte mult paharele… Şi se îngrijea mereu să le aibă pline cu apă…
Ulciorul a făcut însă o greşeală. La un moment dat a uitat să meargă el însuşi să se umple cu apă. Şi ulciorul s-a golit. S-a golit străduindu-se să scurgă şi ultima picătură în paharele lui…

Dacă nu ai timp, Omule, fă-ţi timp… Şi mai lasă unele lucruri să întârzie… Nu te simţi vinovat pentru asta, Omule. Ai nevoie de asta pentru a continua să oferi.
De altfel va veni clipa, acea clipă, Omule…, când nicio treabă nu va mai fi terminată, nicio plată nu va mai fi făcută, nicio casă nu va mai fi aranjată…
Va veni clipa când nimeni nu va fi acolo ca să aibă grijă de copiii tăi…

În fiecare zi o nouă Golgota.
În fiecare zi o mică luptă.

În fiecare zi, când se luminează de ziuă, străduieşte- te s-o iei de la început.
Chiar dacă crucea ţi se pare grea.
Chiar dacă drumul ţi se pare lung.

Iarăşi de la început.
Toţi cam aşa o scoatem la capăt…
Pe de o parte, „Slavă lui Dumnezeu”, iar pe de altă parte, „Maica Domnului, ajută-mă…”.

Să fii om bun nu înseamnă să nu păcătuieşti.
Ştii? Mulţi oameni sfinţi au fost cei mai mari păcătoşi.
Să fii om bun înseamnă că, după fiecare cădere a ta, după fiecare păcat, găseşti puterea să spui „Am păcătuit” şi să te ridici şi s-o iei iarăşi de la început…

În loc de prolog

Voiam să spun ceva… Un „te iubesc”, un „mulţumesc”, un „iartă-mă”… Lucruri simple…

Voiam într-un fel să-ţi arăt că sunt lângă tine.

Voiam într-un fel să te fac să simţi că nu eşti singur.

M-am străduit mult…

Mi-am stors mintea să găsesc cuvinte potrivite, cuvinte care să-ţi dea curaj în lupta ta, cuvinte care să-ţi aline, fie şi puţin, durerea, cuvinte care să-ţi ţină tovărăşie în cele mai aprige momente de singurătate…

Am eşuat.

Şi odată cu trecerea timpului am înţeles că astfel de cuvinte nu există…

Din inimă…

Aşa sunt cuvintele mele.

Nu ştiu dacă este corect sau greşit, însă sunt cuvinte scoase din sufletul meu.

Din inimă…

Pentru toate acele momente când lupţi cu întunericul adânc din tine.

Din inimă…

Multă putere în luptă şi Maica Domnului să fie cu tine…

Toate sunt relaţii.

Iniţial, acesta voiam să fie titlul cărţii pe care o ţii în mână, dar au tăbărât toţi pe mine….

„Bine, Lefteris… dar ajunge. E exagerat. Există atâtea titluri. Găseşte ceva nou…”.

Astfel, am schimbat titlul.

Însă pot începe prologul meu aşa cum îmi place.

Aşadar toate sunt relaţii.

Sau, cel puţin, toate se fac pentru relaţii. Toate ajung să fie pentru relaţii.

Odată, părintele Filothei Faros a fost întrebat: „Care este cel mai important lucru în viaţă?”, şi acela a răspuns: „Relaţiile…”.

Şi cu toate că în multe lucruri avem păreri diferite, cred că acest răspuns este un mare adevăr.

Relaţiile sunt cel mai important lucru în viaţă.

Relaţia noastră cu Dumnezeu şi relaţia cu semenii noştri.

Şi cu cât mai repede înţelegem asta, cu atât mai frumoasă ne va deveni viaţa.

Pentru că ştii…

Ne preocupăm de toate… De muncă, de familie, de alergături, de distracţii, şi-i lăsăm pe locul doi pe oamenii dragi nouă – pe părinţi, pe fraţi, pe bunicii noştri, pe prieteni, pe copii… Îl lăsăm pe locul doi pe Dumnezeu.

Îl lăsăm pe locul doi pe tovarăşul nostru de viaţă.

Cu una dintre aceste relaţii se ocupă cartea aceasta.

Relaţia noastră cu cealaltă persoană. Cu jumătatea noastră.

Relaţia cu soţul sau soţia, cu tovarăşul nostru de viaţă…

Nu ştiu dacă ai citit vreo altă carte de-a mea.

Dacă da, atunci ştii că în fiecare dintre acestea se îmbrăÈ›iÈ™ează trei lucruri: psihologia, Tradiţia ortodoxă şi experienţa.

Dacă n-ai citit, îţi spun acum ca să ştii.

Unora asta le place. O întâmpină cu entuziasm.

Altora nu le place.

Oricum ar fi, sper ca, citind paginile ce urmează, ceva bun să scoţi din ele.

Îţi doresc lectură plăcută şi cele pe care le citeşti să te mulţumească!

Multă putere în luptă şi Maica Domnului să fie cu noi!

 

Eleftherios G. Eleftheriadis,