Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Cea mai înaltă È™i nobilă cale de a-I aduce închinare lui Dumnezeu e imnul È™i cântarea bisericească, în ale căror forme noi a fost modelată întreaga învăÈ›ătură a Sfintei Scripturi, după ce a trecut prin „topitoarele” simÈ›irii dumnezeieÈ™ti a SfinÈ›ilor PărinÈ›i, pentru a ni se descoperi toate sensurile È™i învăÈ›ăturile trebuincioase mântuirii:

Căci fără mântuirea minÈ›ii nu e cu putinÈ›ă mântuirea omului, după cum grăitorii de Dumnezeu ne-au făcut cunoscut.

Fie ca È™i noi, cântând sau citind sau ascultând aceste Canoane, în care grăieÈ™te nu poetul bisericesc, ci mai degrabă ÎnsuÈ™i Duhul Sfânt, să ne lăsăm inima cucerită de preadulcile intonări, spre a glăsui dimpreună „Cântarea Cântărilor” È™i a intra în „Sfânta Sfintelor”, ajungând împlinitori È™i liturghisitori ai înÈ›elesurilor cereÈ™ti din ele!

Să ne învrednicim a ne răstigni împreună cu El, adică a ne È›ine departe atât de făptuirea, cât È™i de lucrarea păcatului ca, sporind întruna pe drumul virtuÈ›ii È™i murind cu Domnul nostru, să înviem, să ne slăvim È™i să domnim în veci, dimpreună cu Acesta, întru Învierea Lui.

Amin!

ViaÈ›a Sfintei Iuliana e mai mult decât un roman de dragoste. Și de ce n-ar fi? Doar orice viaÈ›ă este o poveste de dragoste, care urcă È™i coboară mai multe trepte, se poate deschide către marea Dragoste ce le cuprinde È™i dă sens tuturor celorlalte sau, dimpotrivă, se închide în sine, rătăcind în labirintul unui ego iubitor doar de sine, È™i devenind idol, monstrul care se devorează pe sine. Fie­care viaÈ›ă este, aÈ™adar, o poveste de dragoste, împlinită sau nu, conÈ™tientizată sau nu, cu happy-end sau nu.
Dragostea Iulianei pentru Mirele ceresc este izvorul din care se adapă toate celelalte – cu atât mai mult dra­­­gostea pentru logodnicul ei, pe care vrea să-l facă părtaÈ™ marii Dragoste, singura adevărată È™i nesupusă efe­me­rităÈ›ii. Mirele pă­mân­tesc însă, pradă unui eros nă­val­nic, nu poate primi, nici înÈ›elege dragostea iubitei sale pentru Mirele ceresc.
Atunci erosul lui năvalnic se preschimbă într-un thanatos sângeros. Dacă vreÈ›i, acest roman este un Quo vadis fără un happy-end în plan omenesc, dar cu unul veÈ™nic fericit în plan dumnezeiesc.
Tatiana Petrache

Un roman captivant, admirabil scris
– râsete și lacrimi, umor autentic, înțelesuri profunde, emoții –

Întâlnirea unui ucenic de modă nouă cu un stareț de școală veche

Vasilis G. Frangopulos, autorul bestsellerului O muscă în Sfântul Munte, revine cu o carte de aceeași profunzime, despre dorința omului de a se sfinți, adică de a se uni cu Hristos.
Acest roman cu un final surprinzător, alcătuit pe planuri multiple, reușește să răspundă nenumăratelor întrebări legate de credință și viață, captivându‑ne prin povestea lui Anéstis – un tânăr plictisit și înfierat de toți cei din jur, de prieteni și colegi, chiar și de familia sa –, în centrul căreia se află întâlnirea lui cu un călugăr mai mult decât râvnitor din alte vremuri, pus față în față cu mentalitatea și spiritul epocii contemporane.
Autorul conturează portretul unui tânăr ce se descoperă pe sine cu ajutorul unui duhovnic care, cunoscând tainele sufletului uman, reușește să‑și inițieze ucenicul în viața duhovnicească și să‑l provoace să‑și recunoască totodată slăbiciunile, dar și puterea de a‑și lua viața în mâini, de a naviga în apele tulburi ale acestei lumi care îl cheamă.
Astfel, personajele, dar odată cu ele și cititorii vor fi purtați într‑o călătorie miraculoasă, în care vor atinge, fără să‑și dea seama, părțile cerești ale pământului și zonele pământești ale cerului, oferindu‑li‑se șansa de a înțelege cum lucrează Dumnezeu pentru noi.

Patriarhul Pavle a fost o adevărată lumină duhovnicească. El a arătat prin pilda sa cum să ac­­ţio­nezi şi la ce să aspiri în vârtejul ispitelor vieţii, cum se cuvine să crezi în veşnicia Binelui şi care este calea spre ea. Era în strânsă legătură cu cerul, a fost trăitor al cerului pe pământ. Și totuşi, unul dintre noi. 
Cuvintele Patriarhului Pavle sunt pătrunse de teologia or­­to­­doxă, de înÈ›elepciunea sa, de o mare experienÈ›ă duhovnicească; ele conÈ›in lecţii de folos pentru suflet, lecţii care arată unde duc drumurile cele largi ale vieţii È™i unde duc cărările ei înguste. Cuvântul lui este lapidar È™i clar, bine gândit – cuvânt care ne renaÈ™te. Îl îndeamnă pe om, care adeseori este fermecat de vana şi neîntemeiata sa cunoaştere şi luminare, însă îndepărtat de izvorul adevărului, să se È›ină de rădăcinile sale, de obârşia sa, de cunoaÈ™terea duhovnicească, să nu se abată de la adevărul cel veşnic. 
Statura duhovnicească a Patriarhului Pavle n‑a putut È™i nu poate rămâne ascunsă. Aşa stau lucrurile când e vorba de oamenii mari, înmiresmaÈ›i de sfinÈ›enie, cu plinătate de har, din ale căror cuvinte te poţi adăpa È™i hrăni duhovniceşte, de la care ai ce învăÈ›a, care ar trebui să ne fie cu adevărat pildă. Dintr‑un asemenea om străluceÈ™te sfinÈ›enia, fiindcă sfinÈ›enia nu se poate ascunde. AÈ™a cum nu se poate ascunde cetatea când stă pe un vârf de munte. Ase­menea oameni sunt cu adevărat lumina lumii (Matei 5, 14). 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Sfântul Nicolae Velimirovici nu a căutat să se refugieze din ţară, ci a rămas să sufere alături de poporul său, a fost arestat şi i s‑a stabilit domiciliu forţat la Mănăstirea Liubostinia. Era începutul unui drum al crucii care avea să se sfârşească abia după patru ani în cumplitul lagăr de la Dachau, de unde episcopul Nicolae avea să fie eliberat de trupele americane.

Războiul era purtat şi împotriva sutelor de mii de sârbi care nu aveau altă vină decât că nu doreau să renunţe la credinţa ortodoxă a strămoşilor lor, împotriva clerului şi împotriva locaşurilor sfinte. Erau orori comise de reprezentanţii unor ţări care se pretindeau creştine, dar care în practică nu se deosebeau de ateii sovietici sau de împăraţii păgâni din vechime. Fiind sub pază, Sfântul Nicolae nu va putea interveni ca în alte dăţi, ci, asistând din mănăstirea sa la măcelurile comise de reprezentanţii „înaltei” civilizaţii apusene depărtate de Hristos, va scrie pentru a mărturisi pentru adevăr şi pentru credinţa sa. Din suferinţele şi lacrimile sale din acea vreme s‑a născut şi această mică scriere.

Singura cale fără greş către mântuire este urmarea neabătută a învăţăturii Sfinţilor Pă­­rinţi, însoţită de hotărâta ferire de ori­ce învăţătură străină şi chiar de propri­ile jude­­căţi, atâta timp cât raţiunea nu este încă vindecată de boala sa şi nu devine du­hov­­­nicească din trupească şi su­­fletească. Re­cunos­când cu mintea şi cu inima acest adevăr, măr­turisiţi‑l cu gura: daţi făgăduinţă lui Dumnezeu că vă veţi călăuzi după în­vă­ţă­tura Sfinţilor Pă­rinţi, ferindu‑vă de orice în­văţătură ne­măr­tu­ri­sită de Sfântul Duh, ne­­primită de Sfânta Biserică a Răsăritului. Du­pă ce aţi măr­tu­risit adevărul lui Dumnezeu cu gura, măr­turisiţi‑l şi cu fapta: după ce aţi făcut făgăduinţa, împliniţi‑o.
Să nu vă temeţi de această făgăduinţă!

Sfântul Ignatie Briancianinov