Textul acestei cărţi surprinde într-o imagine vie atât pe omul credincios în care conlucrează virtuţile teologice, cât şi pe omul necredincios, în care se zbate diabolicul cu toate neajunsurile lui.

Comportamentul şi frământările personajelor din ambele tabere fac pe cititorii acestei cărţi să se regăsească în ele şi astfel să mediteze mult mai mult la existenţa lor pe această mare scenă terestră.

Personajul principal al cărţii, care se numeşte Maria, lasă să se înţeleagă că şi-a ales „partea cea  bună, care nu se va lua de la ea”, însă, Enrieta, iubitoarea deşertăciunilor acestei lumi trecătoare pierde prin ură, minciună şi furt locul de cinste, devenind instrument al celui rău. Conştiinţa, crainic al voinţei divine, face ca în finalul cărţii să-şi arate răsplata pentru fiecare personaj în parte.

Mâniosul este un mic locuitor al Cetăţii lui EU, care porneşte în căutarea Cetăţii lui TU, având ca unică merindă sfatul împărătesei Cetăţii lui EU, să pună mereu în faţă Sinele său.

Dar în ce fel va putea ajunge în cele din urmă din Cetatea lui EU în Cetatea lui TU?

Ce oameni va întâlni în această lume atât de diferită de a lui?

Ce sens va avea această călătorie a lui pentru toţi locuitori Cetăţii lui EU dar şi pentru fiecare dintre noi?

Să călătorim împreună cu el!

E vorba de un drum pe care pot umbla cei mici şi cei mari.

Ca hartă şi indicatoare pentru această călătorie a noastră vom avea unele cuvinte ale cuviosului Paisie.

Asa cum fiecare dintre noi isi urmeaza drumul sau si se confrunta cu propriile dureri si amaraciuni, exemplele martirilor ne amintesc mai intai de toate ca micile noastre lupte nu sunt nimic in comparatie cu marile lor razboaie.  Cu ajutorul martirilor invatam cum sa facem fata si cum sa iesim biruitori in fata "calailor" nostri, fie ca acestia sunt boli sau neajunsuri, saracie, abuzuri sau ispite de tot felul.  Prin exemplul lor, ni se arata ca singura Bucurie, singura Nadejde, singurul Curaj, singura Putere, singura Pace, singurul Adevar, singura Iubire este Hristos Domnul si Mantuitorul Nostru.  El nu ne paraseste niciodata, asa cum nu Si-a parasit niciodata mucenicii.  Desi luptele mucenicilor le-a adus moartea pamanteasca, noi, ca si copii ai lui Dumnezeu, recunoastem biruinta lor.  Ei au dobandit viata vesnica prin aceea ca au ramas puternici in credinta, si prin suferinta lor au intors multe suflete catre Hristos, adaugand Bisericii Sale mladite noi care continua sa dea roade de-a lungul veacurilor.

(lipsa text)

O carte pentru cititorii tineri si pentru cititorii mai putin tineri.  O carte din care cititorii mai tineri sa afle cateva franturi dintr-o perioada neagra din istoria acestui neam.  O carte din care cititorii mai putin tineri sa-si aduca aminte de cei care au avut puterea de a pune credinta mai presus decat propria viata.  Celor care s-au jertfit in numele credintei, un gand pios de aducere aminte.

Cea  dintâi  carte a mea , Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu, mi-a oferit adeseori ocazia să mă regăsesc alături de copii. Astfel am putut constata că ei au îndrăgit aşa de mult pe eroii cărţii, încât mi-au cerut şi continuarea ei. Acest gând m-a însoţit ani în şir, dar între timp  experienţe noi m-au condus la scrierea altor povestiri.

Cartea părintelui Paisie Patimi şi virtuţi, împreună cu o altă carte de Dumnezeu inspirată Scara Sfântului Ioan Sinaitul mi-au stârnit în cele din urmă dorinţa de a continua povestea Cetăţii lui Tu. Scara a fost scrisă pentru a ajuta pe monahi să câştige Raiul. Mi-am adus aminte de asemenea că părintele Paisie zicea: „Poruncile sunt aceleaşi şi pentru mireni şi pentru monahi, căci unul este şi Raiul!”. Astfel am decis să îmbin înţelepciunea şi sfaturile cuprinse în cele două cărţi, alcătuind o scară a virtuţilor pe care să urce copiii  din epoca noastră modernă.

Ţinta vieţii noastre duhovniceşti de altfel nu este numai să găsim Cetatea lui Tu, ci să ne luptăm cu toată dăruirea ca să ne biruim patimile şi toate slăbiciunile noastre, valorificându-ne darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu pe toţi. Numai astfel vom putea ajunge în Cetatea Cerească.

Batalia de la Kosovo a fost, in ochii lumii, o infrangere dezastruasa pentru sarbi.  Dar in ochii cerului si al celor care inteleg taina si semnificatia bataliei de la Kosovo, aceasta a insemnat o slavita biruinta.  Ea a marcat ziua in care poporul sarb a incetat sa isi puna nadejdea in lucrurile materiale ale imparatiei acestei lumi si a inceput sa isi puna nadejdea in valorile duhovnicesti ale imparatiei cerurilor.  Ea a marcat ziua cand sarbii in chip voit si-au jertfit imparatia pamanteasca si chiar pe ei insisi pentru Hristos, Dumnezeu lor, spre a se face partasi ai slavitei imparatii ceresti a lui Hristos.

Stiti oare cine l‑a binecuvantat si l‑a povatuit spre marea nevointa a mantuirii pe preacuviosul Serafim de Sarov, sfantul aratat nu de mult in pamantul Rusiei?

Stiti oare cine i‑a poruncit lui sa se indrepte spre Manastirea Sarovului, ca, salasluindu‑se acolo, sa caute loc de rugaciune si acoperamant linistit pentru a‑si incepe nevointele calugaresti, acele nevointe de inaltimea carora s‑a minunat intreaga lume ortodoxa si care au adus acestui placut al lui Dumnezeu deosebita cinstire pe pamant si fericirea raiului cea din ceruri?

„Avand staruinta in lucrarea vietii calugaresti celei asemenea ingerilor – asa cum se canta in Acatistul preacuviosului Serafim –, ai mers la sfanta cetate a Kievului pentru a te inchina cuviosilor de la Pecerska, si, primind din gura cuviosului Dositei porunca sa‑ti indreptezi calea ta in Pustia Sarovului, ai sarutat acel loc sfant cu credinta venind de departe si, acolo salasluindu‑te, ai sfarsit viata ta cea placuta lui Dumnezeu…  Bucura‑te, preacuvioase Serafime, mare facator de minuni din Sarov!” (Icos 3)

Numele acestui staret este Dositei.  Indata dupa trecerea lui la cele vesnice s-a aflat insa ca vestitul staret a fost, de fapt, o stareta... Dositeia.

Smerita si nebagata in seama s‑a scurs binecuvantata sa viata, in stramtorarea pesterii si in zavorare calugareasca, insa pomenirea ei, ca mare nevoitoare si inainte‑vazatoare, s‑a transmis din generatie in generatie.

Din Pateric toata lumea are ceva de invatat.  Mirenii afla despre o lume care se gaseste adesea atat de departe de iuresul grijilor zilnice, dar care este mai adevarata decat toate preocuparile lumesti adunate la un loc.  Patericul este o carte care descopera mirenilor paradisul duhovnicesc, pentru ca, la inceputuri, monahii Patericului nu se considerau a se deosebi de mireni decat prin hotararea de a trai tot mai deplin Evanghelia Mantuitorului Hristos.

Clopotele şi toaca ne cheamă o viaţă întreagă la rugăciune, să venim la Biserică spre a ne sfinţi sufletele şi viaţa, pentru ca fiecare să devină „făptură nouă” şi să se mântuiască.

Chiar dacă Biserica nu le-a acceptat în cultul propriu-zis ca instrumente muzicale, toaca şi clopotele sunt folosite cu mare măiestrie în toate Bisericile Ortodoxe, rămânând glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la lucrare duhovnicească. Biserica răspunde la acest glas de chemare al Domnului prin miile de glasuri umane ce-i înalţă, din suflet, cântare de slavă Creatorului.

Ei bine, dragi prieteni, nu am vrut sa scriu istorie, ci am vrut sa fac istorie.  Aici e taria cuvantului!  Oare am reusit?  Iar daca n-am reusit, ma trag incetisor spre Eden, ca macar sa fiu pe harta pe care Dumnezeu a facut istoria, sa fiu acolo un semn al laudei lui Dumnezeu.  Ce-mi mai trebuie istorie?  Daca esti mantuit prin actiune si har, lasi altora obligatia de a nota istoria, iar tu esti fericit, ca cetatean al Raiului.
Asa ca, prietene, drumul acesta, al meu, nu este al celor invinsi, ci al celor ce s-au invins mai intai pe ei insisi si mai apoi au biruit lumea.
Mare lucru am spus!  Dar parca eu l-am spus intai?  Au fost altii inaintea mea care au trait asa si au murit frumos.  Acestia intai au trit asa, iar felul traiului lor s-a vazut din scriitura lor, iar altii vor merge pe urmele noastre pana ne vom ancora in infinitul mare.

Pr. Dimitrie Bejan