Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Lucrarea de faÈ›ă vine să arate că monahii nu numai că au luptat È™i s-au jertfit pentru credinÈ›a ortodoxă È™i adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste È™i dăruire faÈ›ă de viaÈ›a de liniÈ™te, îÈ™i dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândeÈ›e È™i ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voinÈ›ă sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe uÈ™ă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” È™i „străini” È™i „ar fi fugit” de unii ca aceÈ™tia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăÈ›a în acest sens: „Porunca Domnului grăieÈ™te să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credinÈ›ă. Căci, zice, să vorbeÈ™ti, È™i să nu taci, È™i: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), È™i: «Dacă vor tăcea aceÈ™tia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credinÈ›ă, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. OstaÈ™? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-È™i hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă priveÈ™te pe mine treaba asta È™i nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, È™i tu vei rămâne mut È™i fără grijă? [...] Căci È™i acest sărac, dacă acum nu vorbeÈ™te, în ziua judecăÈ›ii va fi fără de răspuns È™i vrednic de osândă fie È™i numai din pricina aceasta”.

Cine crede ca la Sarov sfintenia a inceput cu marele Serafim se insala. Patericul Sarovului ne aduce in fata ochilor vietile si nevointele unor cuviosi despre care cei mai multi dintre noi nu stiau nimic; acestia ne ajuta sa intelegem ca Sfantul Serafim a fost rodul unei manastiri care, desi nu foarte veche, a zamislit nevoitori la masura nevoitorilor din vremurile de demult. Citind despre jertfele lor, cititorii vor putea sa isi umple candela sufletelor cu ulei duhovnicesc, pentru a rezista ispitelor din ce in ce mai puternice ale unei lumi care L-a uitat pe Dumnezeu.

Editorul

Scopul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant. Dobandeste pacea launtrica si mii de suflete se vor mantui in jurul tau. Totul este subordonat agonisirii acestei paci, alipirea de Biserica, adevarata nadejde, si in departarea de patimi, iertarea greselilor, neosandirea aproapelui, tacerea launtrica. Nimic nu este mai bun decat acea pace in Hristos, prin care sunt respinse navalirile durerilor celor rele, din vazduhuri si de pe pamant.

Sfantul Serafim de Sarov

„Omul este o făptură suferindă care rămâne plină de compasiune în această lume, fiind rănită de milă, iar în aceasta rezidă înălţimea firii umane”, a scris filosoful religios rus Nikolai Berdiaev. Din când în când, cu toţii simţim mâhnire sau ne întristăm împreună cu cei suferinzi, susţinându-i într-un moment dificil. Însă o facem într-un mod foarte diferit. Pentru unii oameni, empatia pare firească precum respiraţia însăşi. Ei nu întâmpină dificultăţi grave în comunicarea cu omul care suferă, pe când alţii sunt nevoiţi să depună eforturi considerabile în acest sens.

Totuşi, oricât de complexe şi contradictorii sunt opţiunile pentru astfel de relaţii, omul rămâne aceeaşi fiinţă suferindă şi plină de compasiune, fiind rănită de milă. Aceasta constituie măsura umanităţii noastre,
minimul ei necesar. Dacă omul coboară mai jos de această treaptă, încetează pur şi simplu să mai fie om. Prin urmare, pentru fiecare dintre noi există nevoia stringentă de dobândire a unei abilităţi, pe
care, din păcate, nu o are nici pe departe toată lumea. Este vorba despre capacitatea de a compătimi, fără a te prăbuşi din pricina durerii celuilalt şi fără a le provoca o suferinţă şi mai mare altora prin mila
ta. Înainte de a iniţia o conversaţie despre această calitate, ar fi necesar să abordăm un subiect la fel de important: graniţele personale. Respectarea graniţelor personale ale altei persoane reprezintă o condiţie
necesară a iubirii, în sensul ei creştin.

Viaţa creştină are trei trepte care s-ar putea numi: 
1) Întoarcerea lui Dumnezeu; 
2) Curăţirea sau îndreptarea; 
3) Sfinţirea. 
În prima treaptă omul se întoarce de la întuneric la lumină, de la stăpânirea Satanei la Dumnezeu; în cea de a doua el curăţă cămara inimii lui de orice necurăţire, pentru a primi pe Hristos Domnul care vine la el; în cea de a treia Domnul vine, îşi face sălaş în inima lui şi Se uneşte cu el. Aceasta este fericita unire cu Dumnezeu – rostul tuturor ostenelilor şi nevoinţelor ascetice. 
A înfăţişa toate acestea, descoperindu-le şi vădindu-le legile după care este se orânduiesc – înseamnă a arăta calea mântuirii. 

Cu bucurie scriu prologul acestui buchet de întâmplări adevărate ale preaiubitului Serafim Lappas, din care se extrag nu doar învăţături, ci îndeosebi o atitudine de viaţă.

Este neîndoielnic că viaţa de zi cu zi deseori ne întunecă privirea, făurind gânduri şi purtări automatizate. Banalul devine duşmanul prospeţimii şi originalităţii, rutina adversarul înnoirii, suprafaţa subminatoarea adâncimii. Între timp, atât luptele din noi cât şi presiunile exterioare insuportabile conlucrează la a făuri cinism şi pesimism. Sufletul se zbate să răsufle.

Autorul transformă viaţa cotidiană în câmp de aplicaţie a discernământului şi descoperirii adevărului. Şi a ales ca titlu al cărţii o presupunere, lăsându-l pe cititorul inteligent să răspundă la acest silogism. Eu scriu răspunsul meu:

Dacă Raiul există, acesta va trece prin adevăr. Autorul ne ia de mână pentru a ne călăuzi spre o surpriză: adevărul nu este doar cele ce se văd la prima privire.

Dacă Raiul există, avem nevoie de un ansamblu de cunoaşteri tehnice. Autorul ne indică tehnica cugetelor bune şi uimirea doxologică în faţa vieţii.

Dacă Raiul există, avem nevoie şi de ceilalţi acolo. Autorul se străduieşte să ne transmită o privire iubitoare de oameni şi plină de respect faţă de ceilalţi.

Fiindcă lucrarea despre Rai de aici începe. Şi, dacă Raiul în sens etimologic înseamnă grădină, ne va fi foarte greu să-l valorificăm vreodată dacă în prezent, când ni s-a dăruit, făurim în el locuri gloduroase şi jungle impenetrabile.

Printre pasajele foarte puternice ale cărţii am distins parafraza de la Elitis: „Oare cu câtă libertate ne-ai înzestrat, Dumnezeul meu, ca să nu Te vedem?”. Îi rog pe cititori să se gândească la adâncimea acestei constatări.

Modul în care ne vom folosi libertatea ne va îngădui să-L descoperim pe Dumnezeu sau ni-L va ascunde. Acela avea posibilitatea să ne acorde atât de puţină libertate, încât să-L vedem încontinuu. Însă această vedere a Lui ne-ar fi înăbuşit.

Multe din întâmplările cărţii au însuşirea comună de a descrie situaţii în care libertatea este limitată. Meşteşugul autorului ne învaţă cum să extragem concluzii mai adânci, uneori şi contrarii, din cele la care ne îndeamnă impulsul clipei. Căci cultura care ne înconjoară favorizează superficialitatea. Această carte este o călăuză plăcută şi adevărată pentru a evita superficialitatea.

Dar cel mai important este că ţinem în mâini şi un model tipărit al revelaţiei unui alt Dumnezeu, diferit de stereotipurile atât ale credincioşilor, cât şi ale celor indiferenţi. Al unui Dumnezeu care preferă să fim liberi, chiar dacă în felul acesta nu-L vedem.

Un Dumnezeu care ne sprijină neîncetat pentru îngrijirea grădinii din noi, chiar dacă noi refuzăm să-I atribuim Lui răsărirea florilor.

Un Dumnezeu care, dacă ţinem seama fie şi puţin de iubirea Lui, Îl vom găsi. De vreme ce Raiul există…

 

Protopresbiterul Vasilios Thermos

Psihiatru de copii şi adolescenţi

Profesor la Academia Eclesiastică Superioară din Atena