Cartea aceasta cu invataturi folositoare de suflet, „care din limba greceasca in limba romaneasca s-au ostenit preacuviosul intre ieromonahi kyr Filothei Svetagoretul”, adica Aghioritul, s-o talmaceasca, a aparut pentru prima data in romaneste la 1700 prin osardia lui Gheorghe Radovici, ucenic al Sfantului Antim Ivireanul.  Dupa un veac si jumatate a ramas indragita si cautata, iar in anul 1861 staretul Manastirii Neamtu hotaraste retiparirea ei spre folosul crestinilor, pentru pricinile ce sunt descrise atat de frumos si limpede in predoslovia primei editii, care in romana vremurilor de astazi ar suna astfel:

„In aceasta carticica, iubiti cititori, nu veti afla cuvinte anevoie de inteles, ca sunt invataturi simple, pe scurt si usoare, care se inteleg fara osteneala de fiecare.  Aceste invataturi nu sunt date doar pentru cei lepadati de lume si pentru cei ce petrec pururea in rugaciuni neincetate, ci si catre cei care vietuiesc in lume si nu cunosc atat de curat tainele lui Dumnezeu, ca pot si acestia, dupa ce se ingrijesc de treburile lumesti, sa le citeasca, intrucat le prisoseste putintica vreme si pentru mantuirea lor.  De nu vor putea s-o citeasca toata intr-o zi, vor putea sa citeasca in fiecare zi cate un capitol, inainte de a incepe treburile.  Dimineata, dupa ce veti sfarsi rugaciunea catre Dumnezeu, cititi cate un capitol, insa cu luare-aminte, ca sa puteti intelege bine.  De nu va lasa treburile sa cititi dimineata, puteti si catre seara, inainte de a va culca.  Aceste invataturi, chiar daca sunt mici, intra in sufletul nostru si-l pecetluiesc...”

Acest volum vorbeste despre un om care din multe puncte de vedere este un simbol: Lynette Katherine Hoppe.  Lynette era mama, americanca convertita la Ortodoxie, misionara intr-o tara tumultuoasa, est-europeana: Albania.  Peste toate acestea insa, viata i-a fost marcata de profunda ei traire si valorificare a credintei in lupta impotriva unei boli ce infricoseaza tot mai mult vremurile noastre: cancerul.

Avem ocazia sa vedem o perspectiva cu totul aparte asupra acestei boli.  Lynette s-a confruntat frumos cu suferinta, cu moartea, si a lasat in urma o mostenire si mai frumoasa.  Multi din cei ce vor citi aceasta carte, fie ei sanatosi sau bolnavi, vor afla ca, dincolo de grozavia acestei boli foarte greu curabile, exista speranta: daca nu cea a vindecarii, atunci cea a transformarii suferintei in ceva vindecator de suflet, pentru ca in ea salasluieste adanca si buna ratiune dumnezeiasca.  Lynette a stiut sa scoata tot binele din cancer, acceptandu-l si facand din el o misiune: mai intai de toate misiunea schimbarii propriului ei suflet, a apropierii sporite de Dumnezeu si a marturisirii credintei.  Moartea ei nu a facut decat sa intareasca cuvintele: „Hristos a inviat!”

Cartea ii va imbogati pe cititorii ei in masura in care acestia vor afla in ea un izvor de viata vie: curaj si iluminare pentru cei aflati sub imperiul bolii, alinare si intarire pentru apropiatii lor, reflectie si bucurie pentru cei care stiu de cancer doar din auzite.  Fiecare va culege ceea ce va intelege si-i va fi de folos mai departe.  Ea ne-a aratat insa ca, paradoxal, si despre cancer se poate vorbi frumos…

Necazurile vietii constituie, fara indoiala, o mare problema existentiala care il chinuie pe om – si fiecare da propriile interpretari, propriile explicatii acestor mari si eterne probleme.  A da o explicatie oarecare nu este insa o rezolvare: trebuie data explicatia corecta!
In aceasta carte s-a incercat o privire asupra necazurile vietii prin prisma Adevarului, adica prin prisma invataturii lui Hristos si a Sfintilor Parinti, spre folosul si mantuirea „fratilor nostri care zac in boli, a celor cuprinsi de intristare si nevoi”. Amin!

Nimeni nu s‑a supărat vreodată că pe din afară castanele au ghimpi care înţeapă, că nucile au coaja groasă verde, care înnegreşte mâinile, că migdalele au înveliş tare, care trebuie spart, È™i nimeni n‑a încetat să le mănânce pentru că aceste fructe creează greutăţi la curăţat, ci fiecare, în linişte, înlătură ghimpii cei din afară, îndepărtează coaja greu de curăţat şi se bucură de fructul gustos.  De ce oare să nu se întâmple acelaşi lucru şi în relaţiile noastre cu semenii?  De ce să nu ne îngrijim cu aceeaşi linişte şi răbdare, calm şi simplitate, de aflarea frumuseÈ›ii ascunse a sufletului semenilor, care există cu siguranÈ›ă în toÈ›i?  Când îl iubeşti pe aproapele tău, admiri „diamantul” care se găseşte înlăuntrul lui şi inima ta se bucură.  Când nu‑l iubeşti, te agăţi de „pietrele” şi de „mărăcinii” lui şi‑ţi îmbolnăveşti inima. 

Fiecare sfânt spune lumii, prin viaÈ›a lui, o poveste de iubire: iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu faÈ›ă de om È™i iubirea smerită, extatică, a omului faÈ›ă de Dumnezeu.  SfinÈ›enia este o taină care se plămădeÈ™te în sufletul omului, dar – strălucitoare – devine manifestă în lume, între semeni: Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă (Mt. 5, 15).  O asa făclie, menită să manifeste puterea harului divin È™i să ajute celor credincioÈ™i aflaÈ›i în nevoi, este È™i Sfântul Mucenic Vlasie cel Nou, făcătorul de minuni, din Sclavena Akarnaniei.  Trăitor la cumpăna dintre mileniul întâi È™i al doilea, a fost un egumen cu viaÈ›ă sfântă care È™i-a încheiat viaÈ›a muceniceÈ™te.  A rămas necunoscut până în secolul al XX-lea, când, din iconomie dumnezeiască, i s-au descoperit sfintele moaÈ™te.  Impresionantul său martiriu, aÈ™a cum a fost revelat unei femei evlavioase, viaÈ›a sa pilduitoare È™i minunile săvârÈ™ite ies la lumină prin intermediul numeroaselor mărturii adunate în această carte.  Astfel, creÈ™tinătatea este mai bogată, dobândind încă un mijlocitor înaintea tronului ceresc È™i un grabnic ajutător în tumultul vieÈ›ii pământeÈ™ti.

(lipsa text)

Textul tiparit aici este prima traducere integrala, ramasa inedita, a cunoscutei culegeri de Scrisori apartinand Staretilor Varsanufie si Ioan din Gaza (sec. VI).  Traducerea a fost facuta la Manastirea Neamt, in anul 1787, de catre Isaac Dascalul, cunoscutul traducator din obstea Staretului Paisie, si a fost revizuita de catre dascalul Ilarion, asa cum aflam dintr-o insemnare de la sfarsitul Manuscrisului BAR 3723.

Printre numerosii noi mucenici ai Rusiei, din secolul douazeci – pe langa monahi sau membri ai preotimii – au fost si numerosi cucernici laici.  Un astfel de om a fost Alexei Ivanovici Vorosin.  In incercarea de a trai un mod de viata exemplar, crestinesc si fara compromisuri, el s-a remarcat prin dificila straduinta de a fi nebun in dragostea lui Hristos, atitudine considerata a fi riscanta, dat fiind faptul ca a trait in anii ‘30, perioada in care cruzimea sovietica era de neegalat.  Totodata, si-a pastrat credinta si a fost incoronat print-un sfarsit mucenicesc in anul 1937.  In timp ce persecutorii sai au fost de mult uitati, un insemnat val de pelerini viziteaza, in prezent, cinstitele moaste ale celui binecuvantat, in orasul Ivanovo. 

Daca cineva si-ar indrepta putin atentia spre aceasta cumpana a placerii- durerii cercetand, lucrurile pentru a vedea cum stau, ii vor rasari in minte cu putere cateva intebari, care cer un raspuns imediat.
Iata cateva dintre ele:
Ce este placerea si ce este durerea?
Care sunt radacinile lor?
Care este semnificata lor pentru existenta?
De ce lucrurile stau asa si nu altfel?
Cum se explica aparitia lor simultana, dar contradictorie, in desfasurarea existentei?
De ce nu poate prima (placerea) sa o desfiintezepe cea de-a doua (durearea), incat trecerea vremelnica a omului prin lumea aceasta sa nu fie definita in primul rand de "durere intristare si suspin"?

Cine va putea da un raspuns responsabil la toate astea, in asa fel incat sa fie si acceptat si capabil de a fi trait?

Rugaciune, din latinescul rogare, este actul liber si constient prin care noi, oamenii, comunicam cu Dumnezeu. Rugaciunea este taina unirii omului cu Dumnezeu.  Rugaciunea este cea care are puterea sa sparga bariere, sa despice lumi si ceruri, sa strapunga adancuri, dar si inalturi, sa ne aduca in proximitatea unei minuni.  Omul care nu se roaga este trup si umbra.  Omul care se roaga este suflet usor si trup cu aripi cu care poate sa urce intr-o clipa pana la Cer.  Rugaciunea este mai mult decat comunicare este convorbirea tainica a oamenilor cu Dumnezeu.

Lucrare tarzie a lui Anton Pann, aparuta chiar in anul mortii sale (1854), Noul Anastasimatar reprezinta traducerea si adaptarea in limba romana a operei omonime compuse de Dionisie Fotino, al carui ucenic a fost autorul roman.

Sfantul Ioan Gura de Aur a fost numit Crainucul milosteniei si asta in chip foarte potrivit, deoarece milostenia este tema cea mai iubita a Sfantului.  Aproape ca nu exista omilie in care sa nu aminteasca despremilostenie.  Chiar si ascultatorii sai, in multe imprejurari, erau cumva nemultumiti, zicand Iar ne va vorbi despre milostenie.  In multe situatii, cuvantul sau era atat de convingator, incat auditoriul izbucnea in aplauze, dar si implinea in chip practic cele spuse.