Cartea aceasta cu invataturi folositoare de suflet, „care din limba greceasca in limba romaneasca s-au ostenit preacuviosul intre ieromonahi kyr Filothei Svetagoretul”, adica Aghioritul, s-o talmaceasca, a aparut pentru prima data in romaneste la 1700 prin osardia lui Gheorghe Radovici, ucenic al Sfantului Antim Ivireanul.  Dupa un veac si jumatate a ramas indragita si cautata, iar in anul 1861 staretul Manastirii Neamtu hotaraste retiparirea ei spre folosul crestinilor, pentru pricinile ce sunt descrise atat de frumos si limpede in predoslovia primei editii, care in romana vremurilor de astazi ar suna astfel:

„In aceasta carticica, iubiti cititori, nu veti afla cuvinte anevoie de inteles, ca sunt invataturi simple, pe scurt si usoare, care se inteleg fara osteneala de fiecare.  Aceste invataturi nu sunt date doar pentru cei lepadati de lume si pentru cei ce petrec pururea in rugaciuni neincetate, ci si catre cei care vietuiesc in lume si nu cunosc atat de curat tainele lui Dumnezeu, ca pot si acestia, dupa ce se ingrijesc de treburile lumesti, sa le citeasca, intrucat le prisoseste putintica vreme si pentru mantuirea lor.  De nu vor putea s-o citeasca toata intr-o zi, vor putea sa citeasca in fiecare zi cate un capitol, inainte de a incepe treburile.  Dimineata, dupa ce veti sfarsi rugaciunea catre Dumnezeu, cititi cate un capitol, insa cu luare-aminte, ca sa puteti intelege bine.  De nu va lasa treburile sa cititi dimineata, puteti si catre seara, inainte de a va culca.  Aceste invataturi, chiar daca sunt mici, intra in sufletul nostru si-l pecetluiesc...”

Acest volum vorbeste despre un om care din multe puncte de vedere este un simbol: Lynette Katherine Hoppe.  Lynette era mama, americanca convertita la Ortodoxie, misionara intr-o tara tumultuoasa, est-europeana: Albania.  Peste toate acestea insa, viata i-a fost marcata de profunda ei traire si valorificare a credintei in lupta impotriva unei boli ce infricoseaza tot mai mult vremurile noastre: cancerul.

Avem ocazia sa vedem o perspectiva cu totul aparte asupra acestei boli.  Lynette s-a confruntat frumos cu suferinta, cu moartea, si a lasat in urma o mostenire si mai frumoasa.  Multi din cei ce vor citi aceasta carte, fie ei sanatosi sau bolnavi, vor afla ca, dincolo de grozavia acestei boli foarte greu curabile, exista speranta: daca nu cea a vindecarii, atunci cea a transformarii suferintei in ceva vindecator de suflet, pentru ca in ea salasluieste adanca si buna ratiune dumnezeiasca.  Lynette a stiut sa scoata tot binele din cancer, acceptandu-l si facand din el o misiune: mai intai de toate misiunea schimbarii propriului ei suflet, a apropierii sporite de Dumnezeu si a marturisirii credintei.  Moartea ei nu a facut decat sa intareasca cuvintele: „Hristos a inviat!”

Cartea ii va imbogati pe cititorii ei in masura in care acestia vor afla in ea un izvor de viata vie: curaj si iluminare pentru cei aflati sub imperiul bolii, alinare si intarire pentru apropiatii lor, reflectie si bucurie pentru cei care stiu de cancer doar din auzite.  Fiecare va culege ceea ce va intelege si-i va fi de folos mai departe.  Ea ne-a aratat insa ca, paradoxal, si despre cancer se poate vorbi frumos…

Necazurile vietii constituie, fara indoiala, o mare problema existentiala care il chinuie pe om – si fiecare da propriile interpretari, propriile explicatii acestor mari si eterne probleme.  A da o explicatie oarecare nu este insa o rezolvare: trebuie data explicatia corecta!
In aceasta carte s-a incercat o privire asupra necazurile vietii prin prisma Adevarului, adica prin prisma invataturii lui Hristos si a Sfintilor Parinti, spre folosul si mantuirea „fratilor nostri care zac in boli, a celor cuprinsi de intristare si nevoi”. Amin!

Nimeni nu s‑a supărat vreodată că pe din afară castanele au ghimpi care înţeapă, că nucile au coaja groasă verde, care înnegreşte mâinile, că migdalele au înveliş tare, care trebuie spart, È™i nimeni n‑a încetat să le mănânce pentru că aceste fructe creează greutăţi la curăţat, ci fiecare, în linişte, înlătură ghimpii cei din afară, îndepărtează coaja greu de curăţat şi se bucură de fructul gustos.  De ce oare să nu se întâmple acelaşi lucru şi în relaţiile noastre cu semenii?  De ce să nu ne îngrijim cu aceeaşi linişte şi răbdare, calm şi simplitate, de aflarea frumuseÈ›ii ascunse a sufletului semenilor, care există cu siguranÈ›ă în toÈ›i?  Când îl iubeşti pe aproapele tău, admiri „diamantul” care se găseşte înlăuntrul lui şi inima ta se bucură.  Când nu‑l iubeşti, te agăţi de „pietrele” şi de „mărăcinii” lui şi‑ţi îmbolnăveşti inima. 

Fiecare sfânt spune lumii, prin viaÈ›a lui, o poveste de iubire: iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu faÈ›ă de om È™i iubirea smerită, extatică, a omului faÈ›ă de Dumnezeu.  SfinÈ›enia este o taină care se plămădeÈ™te în sufletul omului, dar – strălucitoare – devine manifestă în lume, între semeni: Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă (Mt. 5, 15).  O asa făclie, menită să manifeste puterea harului divin È™i să ajute celor credincioÈ™i aflaÈ›i în nevoi, este È™i Sfântul Mucenic Vlasie cel Nou, făcătorul de minuni, din Sclavena Akarnaniei.  Trăitor la cumpăna dintre mileniul întâi È™i al doilea, a fost un egumen cu viaÈ›ă sfântă care È™i-a încheiat viaÈ›a muceniceÈ™te.  A rămas necunoscut până în secolul al XX-lea, când, din iconomie dumnezeiască, i s-au descoperit sfintele moaÈ™te.  Impresionantul său martiriu, aÈ™a cum a fost revelat unei femei evlavioase, viaÈ›a sa pilduitoare È™i minunile săvârÈ™ite ies la lumină prin intermediul numeroaselor mărturii adunate în această carte.  Astfel, creÈ™tinătatea este mai bogată, dobândind încă un mijlocitor înaintea tronului ceresc È™i un grabnic ajutător în tumultul vieÈ›ii pământeÈ™ti.

(lipsa text)

Atatea lacrimi a sters maica Rahila de pe fata celor indurerati incat se poate spune fara greseala ca, de s-ar aduna la un loc, ar umple toate chiliile in care a vietuit de-a lungul timpului in manastire.  Pentru toti cei care o cinstesc, pentru toti cei pe care i-a intarit si i-a asezat pe calea cea dreapta a vietuirii crestine, va fi desigur de mare folos sa cunoasca mai multe din viata ei.

Cand vremurile se tulbura, Dumnezeu ridica glasuri din mijlocul turmei sale cuvantatoare.  Unele de tunet.  Altele ca un susur de metafora izvodita in Taina Raiului.  Iar poporul alege singur fie cearta cu spor, fie incantarea in crescuta credinta.

Prin Parintele Hrisostom Filipescu invatam sa folosim bucuria in loc de cuvinte, ne vindecam de rana necuvintelor din jur printr-un plasture al firii uitate: zambetul.  Atent si coerent, el vede pe oameni prin ochii lui Dumnezeu si asta il umple de viata.  Rar ne e dat sa citim astazi texte cu viata in ele, un soi de solutie cereasca transfuzionata in venele propriei indoieli pentru a creste in noi PH-ul credintei.  Cuvinte simple, prinse in jocul de zbor al fluturilor si ingerilor deopotriva, intime ipostaze de fotograf desmierdat in cele ale expunerii luminii duhovnicesti.  Un autor care a invatat ca nu poti scrie decat daca traiesti, daca raspunzi lui Dumnezeu cu limita ta de sus, legat de cer si ascultare.

Pr. conf. dr. Constantin Necula

In aceasta carte sunt adunate pilde, istorisiri si intamplari din Rusia si din alte parti ale lumii, multe dintre acestea fiind tiparite pentru prima data in limba romana.  Ele sunt de mare folos copiilor crestini, pentru ca le ofera modele de virtute, de iubire adevarata, de credinta.

Cine ar putea fi cititorul?

Persoanele care autrait copilaria in anii 50 si care se vor reconecta prin aceste randuri cu propria lor copilarie.

Persoane de varsta mea, generatia copiilor din anii 70, care vor recunoaste in scrisori atmosfera, limbajul amintirilor pe care proprii parinti le-au evocat candva.

Tinerii din zilele noastre, care vor intelege mai bine vremea copilariei bunicilor lor si mai ales valoarea enorma a emotiilor din copilarie pe care numai relatiile umane le pot plasmui si transforma in trezorerie spirtiuala pentru intreaga viata.

Iubirea fata de aproapele este o cerinta a legii morale naturale, dar si a legii morale pozitive, primindu-si in legea morala a Noului Testament desavarsirea cea mai inalta.  Iubirea naturala fata de aproapele se intemeiaza pe aceeasi natura si descendenta fizica a tuturor oamenilor, la care se adauga tendinta fireasca pentru viata sociala si ajutor reciproc.  Crestinismul primeste si desavarseste aceasta fundamentare, cerand sa-l iubim pe aproapele si pentru faptul ca toti suntem chemati - prin jertfa Fiului lui Dumnezeu - la aceeasi comunitate de viata vesnica si fericita cu Dumnezeu, adica sa-l iubim si pentru Dumnezeu.