Poveştile celor 12 prinţese şi împărătese sunt:

• - Prinţesa Apolinaria
• - Împărăteasa Teodora a II-a
• - Prinţesa Drosida
• - Alexandra, Împărăteasa
• - Împărăteasa Elena
• - Cneaghina Fevronia
• - Împărăteasa Ana
• -  Împărăteasa Irina
• - Prinţesa Casdoas
• - Nana, Împărăteasa Georgiei
• - Teodora, Împărăteasa lui Iustinian
• - Împărăteasa Teofana

(include CD audio)

Sofia, fetiţa care ştie să pună lumina pe pânză de tablouri, a moştenit acest talent de la bunicul ei, iconarul. Într-un peisaj aproape sălbatic, neschimbat de secole, pe culmea Doloşmanului, la graniţa dintre Dunăre şi mare, copila află multe taine, nu doar despre tinereţea şi viaţa bunicului ei, ci şi despre ce înseamnă pictarea de icoane şi despre de negrăit frumoasa, tainica şi minunata relaţie a omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii.

Aceasta carte am cunoscut-o in anul 1944.  Aveam, pe atunci, cincisprezece ani.  Ea mi-a fost de mare folos, mai cu seama prin tema ei.  Din ea am aflat ca un crestin trebuie sa fie mereu multumit, pentru ca Dumnezeu asa il vrea pe om, sa fie multumit.  Citind aceasta carte, am luat aminte la tema ei, am luat aminte la faptul de a fi multumit si, cu toate ca nu mi-am urmarit multumirea in mod artificial, am avut in vedere totdeauna sa ma multumesc cu ce mi-a randuit Dumnezeu.  Cartea mi-a placut mult atunci cand am citit-o pentru prima data si mi-a parut rau ca n-am regasit-o de-a lungul anilor ce au trecut, desi mereu m-am interesat de ea si am recomandat-o celor cu care am venit in legatura.

Arhimandritul Teofil Paraian

"Privirea ei, împăienjenită de lacrimi, căută să vadă ceea ce atât de mult îi lipsise, în anii lungi de suferinÈ›ă: lumina din ochii unui semen de-al său. Când întâlni, însă, acea lumină, când se simÈ›i scăldată în razele iubirii ce izvorau din ea, înÈ›elese, din adâncul cel mai adânc al inimii care o ardea în piept, că primise mult, mult mai mult decât ce-È™i dorise!
 Cu întreaga fiinÈ›ă cutremurată de bucurie È™i de recunoÈ™tinÈ›ă, È™tiu, fără putinÈ›ă de tăgadă, că, în clipa aceea, nu avea dinainte doar un chip de om. Avea dinainte-i chipul lui Mesia, avea dinainte Chip de Dumnezeu!"

Și îngeraÈ™ul îi zâmbi, luminos, pisicii. De căldura surâsului său, pisicuÈ›a începu să toarcă. Era prima oară că o făcea, de când i se îmbolnăvise stăpâna. Pentru că, de fapt, era prima dată când cineva îi dăruia iubire, de atunci. I-ar fi plăcut să-i dăruiască È™i ea ceva. Dar ce poate să dea o pisică, unui înger? Tot numai dragoste... Înaintă, timid, printre muguri È™i flori, È™i se cuibări lângă el. ÎngeraÈ™ul o înveli cu aripa stângă. MicuÈ›ei îi era bine, 44îi era cald È™i nu-i mai era frică. Deloc, deloc. În depărtare, pădurile începeau să izvorască albastru. Nu peste multă vreme, copiii aveau să fie chemaÈ›i în case, la cină, iar prunii, să rămână singuri, pe uliÈ›i, să se uite pe după porÈ›i È™i garduri.

„Fetiţa care nu înţelegea culorile“ ne poartă într-o lume în care, ca în toate poveştile care se respectă, animăluţele vorbesc, vânturile cântă, izvoarele poartă veşti, iar anotimpurile nu se supun legilor din lumea noastră. Pe tărâmul acela, fără îndoială fermecat, Adina, fetiţa care nu poate vedea cu ochii trupeşti, dar care vede printr-o dragoste imensă, învaţă să „înţeleagă culorile cu inima“. Cel care îi predă lecţia, silabisind-o odată cu ea, e un iepuraş argintiu şi timid, ce nu putea să lege două vorbe dinaintea străinilor, de sfială, înainte s-o întâlnească pe Adina. Între copilul de om şi copilul de iepure se naşte o mare prietenie, încă din prima clipă. Pentru Adina, iepuraşul este „mai înţelept decât un profesor de la Harvard“, iar pentru iepuraş, Adina e „cea mai frumoasă fetiţă din toate lumile de pe pământ“. Inimile lor bat, la unison, a albastru. Veniţi, să ne unim bătăile inimii cu ale lor, în pulsări colorate cu linişte! La sfârşitul cărticelei, nu vom şti dacă povestea a fost adevărată, a fost fantezie, a fost vis, sau câte puţin din toate acestea. Ori... dacă cineva reuşeşte să afle, să ne spună şi nouă, da ?

A fost odată, într-o È›ară frumoasă, la margini de ape albastre È™i iuÈ›i, vegheate de sălcii plângătoare locuite de cântec de păsări, a fost odată - È™i poate mai este,că eu de mult n-am mai trecut pe-acolo, să văd că n-o mai fi - un palat cu totul È™i cu totul de azur, cu turnuri încrustate cu pietricele de stele...

De ce e trist Pătru? De ce e singurul care nu se bucură de nimic, în satul de pescari luminat de picuri de cântec? O poveste despre alegeri esenţiale, pe care m-aş bucura să o citim împreună, dragii mei...