Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea de fata este unul din cele mai importante documente ortodoxe. Alaturi de multe sfaturi duhovnicesti de folos pentru fiecare dintre noi, batranul cuvios - figura centrala a acestui text - ne pune inainte profetii cutremuratoare despre vremurile din urma, in care "nu va mai ramane nici o calauza duhovniceasca, deoarece si acestia vor urma caile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie goale, fie duhovniceste profanate de catre pastori nevrednici. La apogeul acestor suferinte si al haosului din lume va aparea Antihrist. El va fi un facator de pace, un conducator bun si intelept, care poate duce lumea in randuiala. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrajmas al tuturor, un urator a tot ceea ce este bun, un tiran si un facator de rau, un distrugator a toate; asemenea lui, lumea n-a vazut pe nimeni niciodata si nici nu va vedea vreodata. Fiecare persoana va fi pecetluita; fiecare amanunt sau element al muncii sale si al vietii acesteia, ba si fiecare cuvant, fiecare miscare a facultatilor mintale va fi sub supraveghere neincetata.(...) Toate se umplu de Antihrist: pamantul, marea, aerul. Toate se vor face cu singurul scop de a inlatura cu totul numele lui Hristos din inima omului." Oricum, citind aceste profetii sa tinem seama si de cuvantul parintelui Serafim Rose cum ca " nu trebuie sa uitam care este semnul esential pentru care urmarim semnele vremurilor. Le urmarim nu pentru a vedea cand si unde va veni Antihristul. Acest lucru este, mai degraba, secundar. Urmarim semnele vremurilor pentru a vedea cand si unde vine Hristos. Acesta este un lucru fundamental pe care nu trebuie sa-l uitam..." Si nu trebuie sa asteptam Apocalipsa pentru a ne intalni cu Hristos. Ne putem intalni cu El ducand o viata duhovniceasca jertfelnica. Tocmai la aceasta ne indeamna cartea de fata... (Editorul)

Cuvântul „Decalog” provine din grecescul „deca” (zece) şi „logos” (cuvânt, poruncă, lege, È™tiinÈ›ă). El este alcătuit din cele zece porunci primite de către Moise pe Muntele Sinai de la ÎnsuÈ™i Dumnezeu, fiind unul dintre cele mai vechi È™i bune colecÈ›ii de legi din istorie.Decalogul are un rolul îndrumător pentru toÈ›i oamenii. Cele zece porunci sunt darul iubirii lui Dumnezeu faÈ›ă de oameni. Ele ne învaÈ›ă respectul È™i dragostea faÈ›ă de Domnul È™i Creatorul tuturor, dar È™i faÈ›ă de semenii noÈ™tri.Decalogul are două părÈ›i. În prima parte (poruncile I-IV) sunt reglementate datoriile omului faÈ›ă de Dumnezeu. În a doua parte (poruncile V-X) este reglementată buna convieÈ›uire între oameni.

Păcatul ucide. Lipsa şi pierderea lui Dumnezeu ucid şi ele. Hristos a fost Însuşi Dumnezeu Cel viu şi nu putea să moară prin moartea devenită „firească” pentru noi. Însă Domnul Iisus ne-a iubit atât de mult, încât S-a făcut una cu noi. Toată tragedia şi durerea existenţei omeneşti s-a aşezat pe umerii Săi, implicit starea pierderii chinuitoare a lui Dumnezeu în care cu toţii ne vestejim şi murim duhovniceşte.
Oare nu a rostit Domnul pe Cruce ultimul Său cuvânt: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46)? Aşadar, a gustat şidin experienţa părăsirii de Dumnezeu şi a murit ca şi noi, „pierzându-L” pe Dumnezeu.
Or, Iisus a coborât în Iad cu slava dumnezeirii Sale. Iadul şi-a deschis larg gura pentru ca, în sfârşit, să-L înghită, să-L biruie şi să-L prindă pe Cel Care i-a distrus împărăţia pe pământ. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Iadul a gustat un trup şi a fost lovit de dumnezeire. În beznă a strălucit prezenţa dumnezeirii şi moartea a fost biruită, iar darul vieţii ne-a răsărit tocmai din mormânt...

Cetatea noastră este în ceruri, spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 3: 20). ViaÈ›a noastră, cugetarea noastră, petrecerea noastră zilnică, gândirea noastră, perspectiva noastră nu au de-a face cu cele pământeÈ™ti, cu cele temporale, cu cele spaÈ›iale, ci au de-a face cu cele veÈ™nice, cu cele duhovniceÈ™ti. Oricâte ai dobândi în această lume, toate acestea sunt puÈ›ine. OricâÈ›i ani ai trăi, chiar È™i o sută cincizeci de ani, sunt foarte puÈ›ini. Orice ai face, se distruge. Însă, ce lucru minunat este ca să trăiască cineva de acum, prin cultivarea acestei gândiri È™i a acestor virtuÈ›i, în starea ÎmpărăÈ›iei veÈ™nice a lui Dumnezeu, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaÈ›ă fără de sfârÈ™it. Aceasta este legătura noastră cu timpul: să-l transformăm în veÈ™nicie.
Și doar că le aminteÈ™te cineva [pe toate acestea], se simte mulÈ›umit! ÎnchipuiÈ›i-vă că deja le È™i trăieÈ™te! Și de remarcat că Biserica ne cheamă la acest fapt. Deoarece Biserica numai acest fapt îl trăieÈ™te. Nu o interesează nimic altceva. Iar cu duhul veÈ™niciei întâmpină È™i viaÈ›a cotidiană.

(lipsa text)