Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Viaţa creştină are trei trepte care s-ar putea numi: 
1) Întoarcerea lui Dumnezeu; 
2) Curăţirea sau îndreptarea; 
3) Sfinţirea. 
În prima treaptă omul se întoarce de la întuneric la lumină, de la stăpânirea Satanei la Dumnezeu; în cea de a doua el curăţă cămara inimii lui de orice necurăţire, pentru a primi pe Hristos Domnul care vine la el; în cea de a treia Domnul vine, îşi face sălaş în inima lui şi Se uneşte cu el. Aceasta este fericita unire cu Dumnezeu – rostul tuturor ostenelilor şi nevoinţelor ascetice. 
A înfăţişa toate acestea, descoperindu-le şi vădindu-le legile după care este se orânduiesc – înseamnă a arăta calea mântuirii. 

Mulţumirea sufletească, pe care o simte omul în urma împlinirii regulilor, nu are nimic în comun cu viaţa duhovnicească şi cu Ortodoxia. Pesemne că o astfel de mulţumire, de pe urma meritelor lor, simţeau şi fariseii, care nu au vrut să Îl primească pe Hristos. Poate că ceva asemănător simt şi oamenii, care urmăresc cu râvnă în biserici – cine, cum şi ce face, ca să nu pună la întâmplare o lumânare sau să nu treacă din întâmplare pe unde nu trebuie şi când nu trebuie. Însuşirea exterioară a regulilor devine o barieră serioasă în calea către Biserică, iar „ortodocşii”, care împlinesc numai regulile exterioare ale
Bisericii, sunt o piedică şi mai cumplită pentru oamenii care Îl caută pe Hristos.

În această carte sunt adunate întrebări ale oamenilor, care într-un fel sau altul s-au ciocnit în viaţa lor duhovnicească de manifestările pseudoortodoxiei. La aceste întrebări răspunde un propovăduitor şi publicist contemporan, ieromonahul Macarie Marchiş.Părintele Macarie a ajutat deja mulţi oameni să vină la Biserică şi să găsească răspunsuri la întrebări importante şi „incomode”. Nădăjduim foarte mult, iubiţi cititori, că această serie de cărţi, pregătită de editura noastră, vă va ajuta şi pe dumneavoastră să găsiţi calea către Hristos.

„Omul este o făptură suferindă care rămâne plină de compasiune în această lume, fiind rănită de milă, iar în aceasta rezidă înălţimea firii umane”, a scris filosoful religios rus Nikolai Berdiaev. Din când în când, cu toţii simţim mâhnire sau ne întristăm împreună cu cei suferinzi, susţinându-i într-un moment dificil. Însă o facem într-un mod foarte diferit. Pentru unii oameni, empatia pare firească precum respiraţia însăşi. Ei nu întâmpină dificultăţi grave în comunicarea cu omul care suferă, pe când alţii sunt nevoiţi să depună eforturi considerabile în acest sens.

Totuşi, oricât de complexe şi contradictorii sunt opţiunile pentru astfel de relaţii, omul rămâne aceeaşi fiinţă suferindă şi plină de compasiune, fiind rănită de milă. Aceasta constituie măsura umanităţii noastre,
minimul ei necesar. Dacă omul coboară mai jos de această treaptă, încetează pur şi simplu să mai fie om. Prin urmare, pentru fiecare dintre noi există nevoia stringentă de dobândire a unei abilităţi, pe
care, din păcate, nu o are nici pe departe toată lumea. Este vorba despre capacitatea de a compătimi, fără a te prăbuşi din pricina durerii celuilalt şi fără a le provoca o suferinţă şi mai mare altora prin mila
ta. Înainte de a iniţia o conversaţie despre această calitate, ar fi necesar să abordăm un subiect la fel de important: graniţele personale. Respectarea graniţelor personale ale altei persoane reprezintă o condiţie
necesară a iubirii, în sensul ei creştin.

Cele mai inalte ranguri dintre toate rangurile de pe pamant, cu care i-a investit pe oameni bunatatea lui Dumnezeu, sunt cel imparatesc si cel preotesc. Celui dintai ii este data puterea deplina, cea mai mare pe pamant, iar acestuia din urma - puterea cereasca - de a inchide si de a deschide cerul, de a lega si de a dezlega pacatele oamenilor, de a-i renaste pe oameni la o viata noua, din cea pieritoarea la cea nepieritoare, din cea necurata la cea curata, de a-i muta din viata cea vremelnica in cea vesnica, de a-i sfinti si de a-i indumnezei.

Si ce om muritor poate corespunde Intru totul Inaltimii si sfinteniei cinului preotesc? Daca luam in considerarea numai faptul ca preotul, stand chiar inaintea tronului lui Dumnezeu in biserica cea pamanteasca, trebuie sa savarseasca atat de des infricosatoarele si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, sa mijloceasca pentru toata lumea, pentru bunastarea bisericilor lui Dumnezeu de pe tot pamantul, sa se roage pentru cei vii si pentru cei adormiti, de ce vrednicia ingereasca este nevoie pentru acestea? Iar, daca luam in considerare si savarsirea celorlalte taine, ce sfintenie trebuie, ce bogatie a iubirii lui Hristos din partea preotului? Iar propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, spre a invata, a calauzi pe calea ce duce la vesnicie, cat de inalta si de anevoiasa este aceasta indatorire?!

Aceasta este conceptia ortodoxa despre preotie. Si parintele Ioan de la inceputul slujirii sale preotesti, a constientizat acest sens al preotiei dand sfaturi foarte folositoare pastorilor duhovnicesti, ce sunt incluse in paginile acestei carti. 

PoveÈ™tile È™i istorioarele din această carte sunt împrumutate din diferite surse de literatură spirituală (duhovnicească) È™i laică. În alegerea articolelor am fost călăuziÈ›i de dorinÈ›a de a oferi tinerei generaÈ›ii a femeilor din Rusia o serie de imagini atrăgătoare, care opresc atenÈ›ia asupra lor prin umanismul È™i atitudinea lor plină de viaÈ›ă faÈ›ă de mediul care le înconjoară. Tinerele cititoare vor găsi în cartea noastră, prezentată în exemple vii, învăÈ›ătura creÈ™tină despre acele virtuÈ›i a căror împlinire este obligatorie pentru toate femeile din orice rang È™i stare socială; familia, având în special un rol educativ, are un loc semnificativ.

Prin intermediul cărÈ›ii noastre, cititoarele vor face cunoÈ™tinÈ›ă cu chipul (imaginea) surorii bune È™i grijulii (Șura, Povestea unei fetiÈ›e, Sora cea bună), al fiicei (O pildă de dragoste tandră copilărească, Fiica cea mărinimoasă), al mamei (Sfintele Antuza, Emilia, Nona), al soÈ›iei înÈ›elepte (Sfânta Monica), al bunicii care îÈ™i educă creÈ™tineÈ™te nepoÈ›eii (Către femeile cărora Dumnezeu le-a rânduit să îÈ™i crească nepoÈ›eii lor), al mamei vitrege pline de afecÈ›iune È™i blândeÈ›e faÈ›ă de fiii È™i fiicele ei vitrege (Grunia, cea dată de Dumnezeu), al nurorii devotate È™i supuse soacrei ei (Rut), al stăpânei compătimitoare faÈ›ă de slujitorii ei (Uliana Osorina) È™i multe altele.

Relaţia într-un cuplu, iar mai târziu în familie, poate să implice anumite dificultăÈ›i. Însă dacă persoana dragă, bărbatul, are un comportament autoritar, nesocoteşte părerile şi nevoile femeii, pretinde să i se ofere dreptul să decidă şi să controleze viaţa ei, vorbim de violenţă domestică. Aceasta poate să ia cele mai diferite forme, nefiind întotdeauna vorba de constrângere fizică. Cartea de faÈ›ă a luat naştere din experienţa comunicării cu femeile care apelează la ajutorul Centrului de sprijin al persoanelor abuzate. Ea ne relatează cum să nu ajungem să închegăm relaţii cu un bărbat care poate să devină tiranul casei, cum să aflăm dacă soţul nostru este un tiran, care sunt consecinţele violenţei domestice şi ce să facem dacă aceasta a intrat în viaÈ›a noastră.