Creştinătatea este o taină, de vreme ce conţinutul credinţei creştine este Dumnezeul cel întruchipat, Domnul nostru Iisus Hristos. Aşa că este cu neputinţă să fie prinsă de mintea omenească. Cum deci putem recunoaşte credinţa creştină ca singurul izvor a tot adevărul? Cum putem ştii că Iisus Hristos este Dumnezeul cel întruchipat? Cum ne putem încredinţa că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi Dătătorul vieţii celei veşnice? 
Trăsăturile proprii Mântuitorului – descrise cu strălucitoare limpezime în această carte – sunt atât de multe şi de o asemenea vrednicie, că cititorul sincer cu anevoie nu va mărturisi cu însufleţire că Iisus Hristos este Mesia, Dumnezeul cel desăvârşit care s-a făcut om desăvârşit.

Sfântul Atanasie a fost unul dintre cei mai mari cârmuitori ai Bisericii străvechi. În veacul al IV-lea acest episcop mic de statură din Egipt s-a nevoit din răsputeri pentru a răspândi cuvântul lui Hristos. Într-o vreme când Biserica se confrunta cu cea mai vicleană erezie dintre toate, arianismul, un om s-a ridicat deasupra celorlalţi pentru a o combate – şi a reuşit acest lucru cu prisosinţă. De câteva ori marea sa luptă pentru adevăr l-a adus în pragul muceniciei, dar aceasta nu avea să fie voia lui Dumnezeu. În schimb, avea să-È™i petreacă cei cincizeci de ani din viaţa adultă într-o mucenicie curajoasă şi nesângeroasă.

Pentru lupta sa în apărarea adevărului dumnezeirii lui Hristos, Sfântul Atanasie a fost numit „Părintele Ortodoxiei”. De-a lungul vieţii el a scris câteva cărţi. Lucrarea sa Despre întruparea Cuvântului, scrisă pe când avea numai nouăsprezece ani, este una dintre cele mai reuÈ™ite care au fost scrise vreodată despre acest subiect. Biografia Sfântului Antonie, marele nevoitor, a fost un best-seller al vremii. Această carte a contribuit mult la susÈ›inerea monahismului în Răsărit. Fiind unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii, moştenirea Sfântului Atanasie a continuat să strălucească de-a lungul veacurilor ca un far luminos. Aceasta este povestea vieţii sale.

Batranul Antim avea multe daruri insa le ascundea cu bagare de seama.  Se deosebea prin smerenie, prin blandete, prin iubirea lui nemarginita, virtuti pe care le dobandise prin multe lupte si aspra nevointa.  Era chibzuit, intreg-cugetator, cu dreapta socotinta, iubitor de straini, Parinte plin de dragoste care se deserta pe sine ca sa implineasca sufletele celorlalti si ale fratilor lui din obste.

Cartea cuprinde ViaÈ›a, învăÈ›ăturile È™i minunile Cuviosului Antim, Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana Mică din Muntele Athonului. Omul marii iubiri dumnezeieÈ™ti, Cuviosul Antim face parte din acea generaÈ›ie de mari Bătrâni, alături de CuvioÈ™ii Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul È™i Paisie Aghioritul, care au luminat cu vieÈ›uirea È™i poveÈ›ele lor mulÈ›ime nenumărată de suflete aflate în căutarea mântuirii.

Cartea cuprinde, pe scurt, istoria religioasa, culturala si diplomatica a Misiunii Bisericii Ortodoxe Ruse in China, din secolul al XVII-lea si culminand cu Revolta Boxerilor de la inceputul secoulului al XX-lea, moment istoric cand cand au fost omorati pentru credinta 222 de ortodocsi chinezi.  Cartea include un cuvant rostit tinerilor in 1981 de catre Parintele Serafim Rose despre Mintea Chineza, precum si Sinaxarul si Slujba Noilor Mucenici Chinezi, insotite de o iconita de buzunar a Soborului lor.

Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

Te casatoresti ca sa devii fericit, nu ca sa fii nefericit.  Totul consta nu in a te casatori, ci in a deveni fericit prin nunta – si vei fi fericit cand vei gasi un tovaras bun.  Cel care si-a gasit o sotie buna si-a indulcit viata lui(Pilde 18, 22).

Familia nu este alcatuita din masini neinsufletite, carora le apesi butonul de pornire si toate merg „ceas”, ci din oameni sensibili, ce sunt macinati de patimi si de neputinţe.  Acest aspect de simbioza, de comuniune, ar trebui să-l avem intotdeauna in vedere.  Altfel, vom cere de la celalalt sa se supuna voii noastre cu aceeasi usurinta cu care robotii neinsufletiti ne executa comenzile!

Sa cugetam bine asupra faptului ca nu este totul ca barbatul si femeia sa traiasca impreuna in aceeasi casa, sau sa manance la aceeaşi masa, sau sa doarma in acelasi pat, ci sa fie strans legati intre ei, uniti sufleteste.  Barbatul s-o simta pe femeia lui ca pe propriul trup, nu ca pe ceva strain, iar femeia – la fel pe bărbatul ei.  Unul sa-l priveasca pe celalalt ca trup din trupul lui si os din oasele lui(Facerea 2, 23).

Iată roaba Domnului, fraÈ›ilor, a cărei viaÈ›ă pe pământ cu adevărat a înfăÈ›isat o întreagă evanghelie. Această Evanghelie a Maicii Domnului s-ar putea numi: Evanghelia celei dintâi roabe a Domnului, dar inainte a ne intreba ce fel de evanghelie a fost aceea, sa ne mutăm cu duhul È™i cu gândul în acea zi luminată când Sfânta Maică a Domnului s-a despărÈ›it de această lume. Noi numim acea zi- zi luminată, pentru că ea însăÈ™i a socotit-o astfel, rugându-se adesea Fiului său È™i lui Dumnezeu să - o grăbească, să grăbească ziua iesirii ei din această lume în care ea a îndurat pentru dreaptate mai mult decât oricare altă maică vreodată.

Dupa 1990, din ce in ce mai multi oameni au aflat de pustnicul de la Mitoc si au inceput sa bata la usa modestei sale casute, pentru a primi povata si a se bucura de binecuvantarea lui.  Si pe masura ce il ascultau isi dadeau seama de darurile cu care fusese inzestrat de Bunul Dumnezeu.  Cati oameni nu au marturisit ca parintele Proclu dadea in mod minunat raspunsuri la intrebari, inainte de a fi rostite?  Cati nu au simtit ca sunt diagnosticati si li se da si reteta inainte de a-si marturisi suferinta?  Cati nu au simtit darul inainte-vederii prin care parintele, in mod atat de discret descoperea lucrui din viitor?  Si mai ales, cati din cei ce au mers la parintele cu sufletul deschis si neiscoditor nu au primit mangaierea sufletesca, pace, nadejde, bucurie?  Toti cei care l-au cercetat au primit raspuns dupa nevoile si trbuintele lor si au ramas cu dorul revederii.

Nepunand nici un pret pe aceasta viata trecatoare, pe sanatatea sa, se lepada de orice iubire de sine pentru a fi de folos aproapelui.  Iar aceasta jertfa nu ramanea fara roade.  Oamenii plecau mangaiati si intariti duhovniceste dupa intalnirea cu acest om al iubirii, al milei, si al jertfei.

In seara zilei de 28 ianuarie, inconjurat de cativa ucenici, monahi si cunoscuti, parintele a trecut la Domnul.  Era un ceas al despartirii pentru noi, nu pentru el.  "Spusese candva: Eu o sa mor, dar o sa fiu viu!", aratand ca, prin rugaciune, va fi in continuare alaturi de noi.

Fii intotdeauna cu Dumnezeu, daca vrei ca El sa fie cu tine. Dumnezeu e prezent oriunde, iar tu stai inaintea Lui.  Trebuie sa fim tari in credinta ca ochii Domnului, ce sunt infinit mai luminosi decat soarele, privesc tinta spre fiii oamenilor si nimic nu se poate ascunde de El: nici gandul, nici visul, nici vreo oarecare simtire a inimii.  De catre atotvazatorul ochi al lui Dumnezeu nu se pot ascunde nu numai faptele ascunse si cele de fata, ci si insesi gandurile noastre.

Atat in scrierile Sfantului Siluan, cat si in cele ale Parintelui Sofronie teologia principiului ipostatic este infatisata in mod catafatic, desi continutul ei este necuprins si negrait.  La amandoi predomina acelasi element pozitiv, caci amandoi vorbesc despre un Dumnezeu cunoscut si iubit, ale Carui lumina si prezenta se salasluiesc in inima omului in chip simtit.  Dumnezeu il umple pe om cu harul Duhului Sfant intr-un mod personal si unic.  Fiecare om este o persoana, un purtator al principiului ipostatic, pentru ca este zidit dupa chipul si asemanarea Ipostasului Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu.  Omul si-a primit principiul ipostatic prin porunca plasmuitoare a lui Dumnezeu.  Fiind zidit dupa chipul si asemanarea Facatorului sau, el vine in lume purtand in sine un principiu care, precum in Fiinta dumnezeiasca, la fel si in fiinta omeneasca, nu este nicidecum un principiu limitativ, ci unul care poate sa se dezvolte si sa se desavarseasca, pana ce se umple de plinatatea fiintei divino-umane.  Numai Dumnezeu poseda principiul originar al Fiintei, iar centrul Fiintei Sale, principiul Ei cel mai launtric, este Persoana-Ipostasul, care reprezinta temelia a tot ce fiinteaza.  La randul sau, omul, fiind chipul lui Dumnezeu, se naste in aceasta viata potential ca persoana-ipostas.  Inlauntrul sau sunt tainuite adancuri: el are puterea de a impreuna-lucra cu Ziditorul sau pentru a asimila si vesnic a purta in sine viata cea nefacuta a Dumnezeirii.  Principiul ipostatic se dezvolta si se desavarseste in om prin lupta de a reinnoi inlauntrul sau chipul dumnezeiesc si de a redobandi starea fireasca a liberei sale determinari de sine.  Acest principiu constituie un dar cu care Dumnezeu inzestreaza faptura zidita si intelegatoare, invrednicindu-l pe om sa devina cu adevarat stapan pe propria-i fire.  Principiul ipostatic devine lucrator si se reinnoieste in om atunci cand acesta primeste cercetarea luminii nezidite, care purcede de la Dumnezeul personal si Cel fara de inceput.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Când Evangheliile È™i Epistolele vor deveni realitatea noastră de zi cu zi, atunci vom începe a vedea limpede cât de copilăroase fuseseră înainte închipuirile noastre legate de Dumnezeu È™i de viaÈ›a într-Însul. Tainică este ÎnÈ›elepciunea pe care ne-o dă Descoperirea: ea de departe depăÈ™eÈ™ete închipuirea omenească. "... Ochi nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, câte au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe Dânsul". Până È™i cea mai mică atingere a Duhului Dumnezeiesc se arată a fi o slavă care nesfârÈ™it întrece cuprinsul unei vieÈ›i fără Dumnezeu.