Intr-o lume fara mila, plina de violente, rautati, ipocrizii si alte asemenea, acest volum de eseuri calde scris intr-o perioada de tulburari economice, sociale si sentimentale a poporului roman si nu numai, se doreste a fi un manual de iubire a aproapelui si a lui Dumnezeu.

Acest volum ilustreaza intr-un mod plin de evlavie si puritate a putinelor cuvintelor scrise, o lume ideala in care oamenii se iubesc cu toata fiinta lor, copilaresc impreuna cu multa bucurie, au grija unii de altii cu multa dragoste, se iarta, se cauta, iar dragostea fata de Dumnezeu se afla pe primul loc impartasind-o cu evlavie si candoare...  Tot volumul este plin de iubire, ca si parintele dealtfel!

Bucuria omului e Omul.  Oamenii se cauta unul pe celalalt pentru a comunica, pentru a-si deschide sufletele, pentru a suspina si a se bucura impreuna, pentru a fi in comuniune.  Intr-o relatie de prietenie fiecare primeste sau daruieste cate ceva, uneori mult, alteori putin.  Fiecare om este unic si frumos.  Prietenii nu intreaba, ci asteapta si cred in aceea lumina din noi.  Si primesc raspunsul, caci intelegerea vine de la sine.  Invata, iarta si accepta omenescul, onestitatea, naturaletea celuilalt.  Inima deschisa dainuie.  Prietenia iubeste fara conditii, vorbeste fara intentii, daruieste fara motive si tine la cineva fara explicaÈ›ii.

Cand culegi roadele prieteniei si le asezi la pastrare?  Atunci cand nu mai e nevoie sa ne spunem nimic, ci doar sa ne bucuram ca suntem.  Chiar si in tacere, dialogul inimilor nu are nevoie de conditii, ci doar de bucuria de a darui, de a impartasi.  Prietenia se construieste incetul cu incetul, caramida cu caramida, din soare si poli ale inimii, din bucatele de timp petrecute impreuna.

Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

De ce, oare, această iniÈ›iativă care comportă multă muncă, dificultăÈ›i, timp È™i investiÈ›ie materială? Răspunsul este simplu. Poporul cel dreptcredincios are nevoie de „chipuri de pocăinÈ›ă” cum rosteÈ™te o rugăciune din canonul de pregătire pentru primirea Sfintei ÎmpărtăÈ™anii. Poporul lui Hristos din România este însetat de „apa cea vie”, este înfometat după „pâinea cea spre fiinÈ›ă”.
„Chipuri de pocăinÈ›ă” găsim în viaÈ›a sfinÈ›ilor din primele veacuri creÈ™tine, în viaÈ›a sfinÈ›ilor cu care Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc.
„Chipuri de pocăinÈ›ă” găsim, de asemenea, în viaÈ›a bineplăcuÈ›ilor lui Dumnezeu care au odrăslit în sânul altor popoare. CuvioÈ™ii StareÈ›i de la Optina se numără printre aceste „chipuri de pocăinÈ›ă”, printre „geniile sfinÈ›eniei” spre care se îndreaptă omul contemporan în căutare de odihnă sufletească.
IntenÈ›ia publicării unei colecÈ›ii dedicate vieÈ›ii mănăstireÈ™ti de la Optina are È™i un alt scop È™i anume: tot ceea ce s-a petrecut ca viaÈ›ă monahală autentică timp de peste 100 de ani la Optina se datorează influenÈ›ei exercitate asupra Lavrei de Sfântul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea NeamÈ›. În viaÈ›a celor 14 stareÈ›i ai Optinei, canonizaÈ›i de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, se descoperă amprenta geniului paisian.
După moartea Sf. Paisie, ucenicii săi au mers în Rusia È™i prin intermediul lor s-a născut fenomenul numit „Optina”. Timp de peste 100 de ani după moartea Sfântului Paisie Velicicovski, monahismul din Èšările Române, din Rusia È™i din alte părÈ›i ale Bisericii Ortodoxe a fost influenÈ›at de lucrarea duhovnicească a Mănăstirii NeamÈ› de la sfârÈ™itul secolului al XVIII-lea.
Vremurile au fost grele pentru Rusia în tot veacul XX, iar pentru România nu tocmai uÈ™oare. InfluenÈ›a vieÈ›ii duhovniceÈ™ti rezultată din lucrarea Sfântului Paisie s-a diminuat considerabil.
Redescoperirea Filocaliei prin traducerile Părintelui Dumitru Stăniloae, revigorarea monahismului atonit, traducerile din SfinÈ›ii PărinÈ›i, redobândirea libertăÈ›ii în spaÈ›iul Europei răsăritene după 1990 au oferit cadrul necesar redescoperirii cu mai multă vigoare a influenÈ›ei Sfântului Paisie asupra vieÈ›ii creÈ™tine ortodoxe.
Publicarea colecÈ›iilor dedicate stareÈ›ilor mănăstirii Optina se doreÈ™te a fi, aÈ™adar, È™i un omagiu adus Sfântului Paisie de la NeamÈ›.
Prin intermediul acestei colecÈ›ii creÈ™tinul de azi intră în legătură cu un izvor de viaÈ›ă care-l adapă autentic în setea lui după sens, lumină, în setea lui după Dumnezeu. ViaÈ›a È™i învăÈ›ăturile stareÈ›ilor de la Optina arată, dincolo de locul È™i timpul în care ei au trăit, că existenÈ›a omului fără Hristos È™i fără Evanghelie, fără Biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac. Spre stareÈ›ii de la Optina, în veacul al XIX-lea È™i începutul veacului XX, se îndreptau pentru cuvânt duhovnicesc mulÈ›imi de călugări, È›ărani È™i moÈ™ieri, prinÈ›i È™i intelectuali. De ce? Pentru că trăiau dramatic golul din ei È™i simÈ›eau că la umbra sfinÈ›ilor de la Optina găseau izvorul umplerii vieÈ›ii lor cu duh È™i adevăr.
Astăzi, omenirea trăieÈ™te È™i mai dramatic decât în veacurile XIX È™i XX, tragedia singurătăÈ›i, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-È™i regăsi echilibru vieÈ›ii interioare È™i, prin aceasta, să redescopere sensul existenÈ›ei sale?
Răspunsul nu este È™i nu poate fi altul decât: HRISTOS. „VeniÈ›i la mine toÈ›i cei osteniÈ›i È™i împovăraÈ›i È™i Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) Numai trăirea întru Hristos umple existenÈ›a omului.
Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii minÈ›ii È™i a inimii, ne conduce lupta cu mândria, ne conduce iubirea de vrăjmaÈ™i. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos È™i călăuză avem pe cei ce au parcurs acelaÈ™i drum: pustnicii din Egipt sau cei din CarpaÈ›i, cuvioÈ™ii din Athos sau cei de la Optina.
Rog pe Dumnezeu să binecuvinteze strădania traducătorului, Părintele Profesor Teoctist Caia È™i a ostenitorilor din cadrul Editurii È™i Tipografiei Mitropoliei Moldovei È™i Bucovinei care fac posibilă publicarea colecÈ›iei „CuvioÈ™i stareÈ›i de la Optina”.
Dumnezeu să te binecuvinteze È™i pe tine, cititorule al acestei cărÈ›i, conducându-te prin pocăinÈ›ă, rugăciune È™i iubire, la viaÈ›a în Hristos, singura care-È›i va oferi bucurii adevărate, libertate reală È™i lumină în viaÈ›ă. († TEOFAN, Mitropolitul Moldovei È™i Bucovinei)

ercetările contemporane au evidenÈ›iat impactul pe care îl are consumul excesiv de zahăr asupra organismului nostru. Dincolo de bucuria momentană pe care o aduce o prăjitură sau un desert cu zahăr, consecinÈ›ele pe termen lung pot fi serioase. Din fericire, opÈ›iunile precum deserturile fără zahăr devin o alegere tot mai populară È™i benefică pentru sănătatea noastră.
Consumul excesiv de zahăr este asociat cu diverse probleme de sănătate, precum creÈ™terea riscului de obezitate, diabet de tip 2 È™i afecÈ›iuni cardiace. Cercetările au arătat că zahărul adăugat în exces poate duce la inflamaÈ›ii cronice în organism, afectând în mod negativ funcÈ›iile sistemului imunitar È™i ale organelor interne.

Optarea pentru deserturi fără zahăr reprezintă o modalitate de a ne satisface pofta de dulce fără a compromite sănătatea. Aceste deserturi sunt adesea realizate cu îndulcitori naturali, precum mierea, ştevia sau fructele, oferindu-ne gustul dulce fără a recurge la efectele negative ale zahărului rafinat.

Pe lângă beneficiile evidente pentru sănătate, deserturile fără zahăr se încadrează perfect într-un stil de viaÈ›ă echilibrat È™i într-o dietă sănătoasă. Ele pot fi o sursă valoroasă de nutrienÈ›i esenÈ›iali È™i pot contribui la menÈ›inerea unui nivel constant de
energie, evitând creÈ™terile bruÈ™te È™i scăderile de zahăr din sânge.
Astfel, alegerea deserturilor fără zahăr nu este doar o opÈ›iune delicioasă, ci È™i o decizie înÈ›eleaptă pentru sănătatea noastră pe termen lung.

În bucătărie, explorarea È™i adoptarea unor reÈ›ete creative fără zahăr devin o oportunitate de a experimenta cu ingrediente sănătoase È™i de a încorpora gusturi noi È™i inovative în dieta noastră. Astfel, putem transforma modul în care privim È™i selectăm deserturile, contribuind la un stil de viaÈ›ă mai echilibrat È™i plin de vitalitate.

Cronicarul a făcut în­­sem­nările care urmează – în mare parte autobiografice – pe când se afla in iad mai întâi ca fugar şi deÈ›inut la Jilava, iar apoi la munca de jos, timp de 17 ani.
Localizarea acÈ›iunii în Germania a fost, evident, impusă de pretenÈ›iile regimului politic de atunci căci iadul de acasă era Rai. Editorii şi cititorii au înÈ›eles la vremea tipăririi, în anul 1970, alegoria. Se pare că au înÈ›eles‑o şi cenzorii, dar au admis publicarea cărÈ›ii pentru că le‑a plăcut până şi lor, ceea ce era, evident, un act conspirativ.
Cartea denunÈ›ă frica, opresiunea, atentatul împotriva identităÈ›ii oamenilor, limbajul de lemn şi toate relele regimului. Personajele sunt fictive, iar autorul, sub forma alegoriei, redă atmosfera de iad şi măsura până la care ateismul şi tirania au izbutit să deformeze fiinÈ›a umană.
Cenzorii au trăit şi ei în acest iad, responsabili de întreÈ›inerea lui. Iar autorul ar vrea să creadă că, în pofida evidenÈ›ei, în tainiÈ›ele sufletelor lor, mai păstrau şi ei fărâme de omenie. Acest lucru se pare că-l revendică de-abia acum, într-un târziu, cu convingere.

Pe 23 august 1944, Virgil Gheorghiu, pe atunci ataÈ™at cultural la Zagreb, È™i soÈ›ia sa află de capitularea României în faÈ›a trupelor sovietice. Patru ani mai târziu, ei trec graniÈ›a franceză.

Ispita libertăÈ›ii e povestea pasionantă a drumului lor prin Europa de după război. Apatrizi, străbat în mijlocul valului de refugiaÈ›i CroaÈ›ia, Austria È™i Germania, întâmpinând primejdii fără seamăn, È™i, în situaÈ›iile cele mai grave, È™tiu întotdeauna să sesizeze absurditatea È™i rizibilul Istoriei.

LecÈ›ie de omenie È™i rezistenÈ›ă, cronică poetică, odiseea lui Virgil Gheorghiu ne aminteÈ™te cu umor că libertatea e nepreÈ›uită.

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia È™i s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia È™i a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în FranÈ›a, unde È™i-a expus lucrările în importante expoziÈ›ii de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunÈ›at È™i s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoÈ™tinÈ›ă a fost, după cum el însuÈ™i mărturiseÈ™te, cel mai important eveniment al vieÈ›ii sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes È™i să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparÈ›inând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „NaÈ™terea întru ÎmpărăÈ›ia cea neclătită”, „NevoinÈ›a cunoaÈ™terii lui Dumnezeu”. CărÈ›ile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediÈ›ie. Părintele Sofronie constituie un punct de referinÈ›ă pentru teologia È™i viaÈ›a ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

Iubirea este misterioasa, vine fara de veste si pleaca pe neasteptate.  Nu pricepem cum se naste, nici cum de se stinge si piere cu totul.  Iubirea in aceasta lume este o victima lipsita de aparare in fata nestatorniciei omenesti.  Nici o rostire pur omeneasca nu‑si indeplineste vreodata frumoasele fagaduinte.  „A iubi” si „a dainui” nu rimeaza decat in poezia „primei dimineti”.

Iata de ce Taina Cununiei cere atat de staruitor minu­nea, harisma, si se roaga neobosit pentru ­„iubire de­savarsita”, „legatura nedesfacuta”, „iubirea unuia pentru ­celalalt”.  Iubindu‑se unul pe celalalt, sotii Il iubesc pe Dumnezeu.  Din fie­care moment al vietii lor irumpe o doxologie imparateasca, slujirea sotilor devenind o cantare liturgica nein­cetata.  De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur conchide: „Casatoria este icoana tainica a Bisericii.”

„Unii se minuneaza cum de multi dintre crestini nu iubesc pe Hristos. De fapt, a iubi pe Hristos nu inseamna altceva decat a pazi poruncile Lui, dupa cum a zis: «Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este cel ce Ma iubeste» (In 14, 21).  Prin urmare, cel ce nu pazeste poruncile Lui si spune: «Iubesc pe Hristos» nu savarseste adevarul.  Crestinul care nu-L slaveste pe Dumnezeu prin faptuirea randuielilor Lui si prin pazirea poruncilor Lui nu este cu nimic mai prejos decat cei ce nu cred in Hristos, daca nu cumva este mai rau decat aceia.”

Sfantul Simeon Noul Teolog

Un om avea doi fii.  Si a zis cel mai tânăr dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere.  Asa incepe cea mai frumoasa parabola pe care a rostit-o Mantuitorul.  In fata fiului se deschide o viata noua, intr-o tara indepartata, plina de promisiuni de fericire. Tatal insa nu inceteaza sa spere ca mezinului ii va veni intr-o zi mintea la cap si se va intoarce acolo unde este iubit.  Nu trece zi sa nu se uite lung in zare, parandu-i-se ca il vede venind, asa cum l-a vazut plecand.  Sa fie oare asteptarea lui zadarnica?