Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

Cu un timp in urma, la Catedrala din Cluj, am tinut un ciclu de cateheze sub genericul "Rastignirea duhovniceasca".  Ele au fost transmise si la Radioul "Renasterea", de fapt, cum sunt transmise toate catehezele de duminica seara.

Dupa inregistrarea pe care radioul o pastreaza, Parintele Ieromonah Dr. Benedict Vesa, ajutat de studentul Bogdan Andrei Mustea, le-a transcris si ni le-a pus la indemana.

Considerand ca vor fi de folos si altora, ne-am hotarat sa le tiparim si mare ar fi bucuria duhovniceasca daca ele ar da roade.  Oricum, le punem la dispozitia tuturor credinciosilor, dar de mare folos vor fi si preotilor.

Cu binecuvantare si cu rugaciune catre Dumnezeu ca lectura sa aduca mangaiere, 

Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului, Mitropolitul Clujului, Maramuresului si Salajului

In zilele noastre foarte multi oameni sunt chinuiti de nevroze si temeri bolnavicioase.  Merg la preoti si le cer sa le citeasca vreo rugaciune care sa-i scape de aceste stari.  In aceasta brosura sunt publicate texte despre frica de Dumnezeu si fricile omului, canonul de rugaciune si cele trei rugaciuni impotriva fricii.

Pe timpul Imparatiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înţelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi paşnică, blânda, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, când trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credinta), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtând numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescând ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile prorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintând de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Un pelerinaj in Tara Sfanta nu este doar o intoarcere cu mai bine de 2000 de ani in timp pentru a calatori prin locurile unde S-a nascut, a trait, a invatat, a patimit, S-a rastignit si a inviat Mantuitorul Hristos, ci este o permanenta intalnire cu Dumnezeu Cuvantul, in fiecare clipa a existentei noastre.

Toate locurile care marturisesc despre prezenta Fiului lui Dumnezeu aici, pe pamantul Tarii Sfinte sunt speciale; doua dintre acestea insa insumeaza intreaga esenta a crestinismului: Betleemul, locul nasterii Pruncului Iisus si Sfantul Mormant, locul datator de viata din care a rasarit speranta invierii, bucuria stramosilor, biruinta deplina asupra mortii si a diavolului.

Mi-ar surade sa-mi iau pseudonimul Didim (acesta a fost un critic rau de tot, poreclit Halkenteros, adica "Mate de arama", pentru ca digera orice) si sa scriu despre fiecare editie eminesciana in parte.  Cred, insa, ca s-ar speria lumea si nu l-ar mai edita pe Eminescu.  Mai bine in salbaticia de acum, cu atatea sisteme ortografice, de punctuatie, de antologare - decat deloc.  Eminescu se aseaza in mintea si sufletul romanilor si asa, lasand fiecaruia dreptul si ragazul sa-l regandeasca.

Si, iata, in aceasta noapte de vara cu luna a venit la mine, facand ascultare, acest rob al lui Dumnezeu si cu exprimarea lui greoaie si stalcita in limba rusa mi-a povestit despre acele locasuri ceresti, care i-au fost aratate de Ingerul lui pazitor…  Dar ce istorisire minunata era aceasta!  Inima mea se infiora de neomenescul flux al nespusei bucurii triumfatoare, al sperantei indreptatite.  Si, in timp ce Nicolae povestea, fata lui stralucea din ce in ce mai tare, pana cand a ajuns sa straluceasca de-a dreptul, precum o lumina interioara neobisnuita.  Iar eu ma infricosam si, in acelasi timp, ma bucuram intr-un mod nefiresc.  Ceea ce mi-a spus el, toate acestea, le puteti regasi si in viata Sfantului Andrei cel nebun dupa Hristos.  Pentru mine era important ca vedeam intiparita pe fata lui stralucitoare o stare de triumf nemarginit, de slava.  Asa putea vorbi doar un om care cu adevarat vazuse o mare taina.  Eu, doar din cand in cand, cu o voce intretaiata de o emotie de nedescris, am putut sa-l rog sa continue sa povesteasca…

Acest volum cuprinde a cincia sută de „Răspunsuri la întrebări liturgice”, care se publică în regulat în revista „Efimerios". Pentru completarea acestei sute a fost nevoie de o perioadă de timp neobişnuită, aproape unsprezece ani (de la 1 mai 1982 până la 15 martie 1993). A mai intervenit şi o perioadă de trei ani de întrerupere a colaborării (de la 1 octombrie 1989 până la 15 iunie 1992), care ar fi fost hotărâtoare, dacă dragostea multor cititori nu l-ar fi obligat pe cel ce scrie să-şi continue încercarea sa curajoasă. Timpul acesta a arătat că osteneala pe care el o depune nu se pierde, ci, cu harul lui Dumnezeu, ceva-ceva se oferă în marea lucrare a iniţierii noastre liturgice şi acest lucru este preţuit de mulţi. Aceasta este un sprijin şi o mângâiere pentru cel ce scrie, ca, de altfel, şi o oarecare încredinţare că până acum nu a alergat sau nu aleargă „în gol”, după cuvântul Apostolului (Gal. 2, 2). Iar harul lui Dumnezeu să plinească lipsurile şi să vindece cele neputincioase.

(lipsa text)