In fiecare zi avem aceasta oportunitate, avem acces la calea sfinteniei, putem porni pe drumul spre sfintenie.

Trecem rascrucile drumurilor, alegandu-l de fiecare data pe celalalt, fara sa ne pese unde ne ducem.

Mersul nostru a pierdut calea dreapta - oricare dintre drumuri ne poate parea cel drept.  Si totusi in fiecare rascruce unul dintre drumuri este cel drept.  Nu facem altceva in fiecare zi decat sa refuzam acest drum, mai mult sau mai putin explicit, mai mult sau mai putin constient.  Refuzul sfinteniei este integral opera modernaitatii, a pseudo-modernitatii, sau poate cu o expresie mai potrivita a post-umanitatii.

Post-omul poate refuza, din vocatia sa de apartenenta la clasa sau la regnul modern sau post-modern - si nu la cel dumnezeiesc -, poate refuza - si o face - singura sa salvare: mantuirea.

Omul are atata sfintenie cata rugaciune are in el. Omul nu traieste pentru sine, omul este binecuvantat sa traiasca pentru celalalt.

Cartea de fata(care valorifica texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) isi propune sa faca o concesie "corectilor politici": sa arate de ce Eminescu este incorect politic.  Si asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grabit sa puna diagnosticul, dar uitand, in izbucnirea sa in bocet, sa si-l argumenteze.  Ii venim, aici, in ajutor.

Ne cerem scuze de la parintele-scriitor Stefan Bastovoi ca am parafrazat, in oglinda, titlul unei carti a dumisale din 2010: Diavolul este corect politic.

Diavolul, da!  Insa nu si Eminescu!

O carte subţire, precum aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit sa faca parintele pentru Biserica zilelor nostre.  De aceea, marturiile scrise sunt insotite de numeroase fotografii, ajungandu-se la forma unei carti ilustrate in care cuvintele si imaginile se intregesc unele pe altele, in dorinta de a face cat de cat cunoscuta aceasta pilda de lucrare crestina a calugarului si preotului lui Dumnezeu Justin Parvu.

Cuprins:

Cinstitul Paraclis al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu
Cinstitul Paraclis al doilea al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu
Cinstitul Paraclis al doilea al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu (din Psaltire)
Canon de rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu
Paraclisul Icoanei Facatoare de Minuni a Nascatoarei de Dumnezeu, cea numita Pantanassa (Imprteasa tuturor)
Paraclisul Icoanei Facatoare de Minuni a Nascatoarei de Dumnezeu, cea numita Hrisoleontissa
Paraclisul Icoanei Facatoare de Minuni a Nascatoarei de Dumnezeu, cea numita Xenia (Straina)

Aceasta carte cuprinde interviuri, dialoguri, anchete si colocvii pe care si le-a ingaduit Theodor Codreanu intre anii 1982 - 2015, adica pe parcursul a peste trei decenii.  Seria incepe cu interviul acordat de Edgar Papu, publicat in Convorbiri Literare, si sfarseste cu dialogul initiat de poetul si prozatorul Ion Gheorghe Pricop, destinat aceleiasi prestigioase reviste iesene al carei statornic colaborator a fost scriitorul incepand cu anul 1970, odata cu noua serie postbelica, si ajungand pana la anul de gratie 2015.

În Bucureştii veacului al XVIII-lea, într-o perioadă istorică de mari prefaceri şi tulburări pricinuite de asuprirea turcească, se naşte pruncul Constantin, viitorul Stareţ al Cernicăi. Om al rugăciunii, mângâietor al bolnavilor, mare ctitor de mânăstiri şi iscusit tipograf, sprijinitor însufleţit al Unirii Principatelor Române, Sfântul Ierarh Calinic a izbutit în puţină vreme să înnoiască viaţa creştinească a Bisericii.

Textul bogat în învăţăminte şi împodobit cu ilustraţii calde dezvăluie copiilor o pildă de mare bărbăţie şi jertfă, arătându-le că adevărata credinţă biruie orice împotrivire.

Fără iertare – aşa cum ştim din însăşi Rugăciunea Domnească – nu se poate intra în veşnicia cea fericită de dincolo.

Fără iertare nu se intră în pacea şi liniştea sufletească de aici.

Luptându-ne cu resentimentele şi cu pornirile de răzbunare, ce tulbură de atâtea ori viaţa fiecăruia, avem nevoie, pentru a ne păstra sănătatea duhovnicească şi sufletească (să nu uităm că şi cea a trupului depinde într-o măsură însemnată de cele de mai înainte), de orice mijloc care ne poate ajuta să împlinim fundamentala poruncă a iertării.

Cartea de faţă, rod al colaborării dintre un psiholog şi un filosof, abordează dificila problematică a iertării călăuzindu-se după duhul credinţei, iar totodată vorbind limba acestui secol, ţintindu-i îngrijorările şi zbuciumurile, pentru a ne uşura calea spre bucuria iertării şi împăcării.

Credinta este cararea sigura care ne conduce catre Dumnezeu, este o mare virtute.  Cu siguranta, credinta nu este o simpla virtute, ci este fundamentul, temelia, usa tuturor virtutilor.  Avand ca fundament virtutea credintei, vom dobandi si celelalte virtuti.  Prin urmare, valoarea credintei are o insemnatate foarte mare in viata noastra.  In masura in care omul crede sau nu in Dumnezeu, in masura in care constientizeaza carui Dumnezeu slujeste, in functie de cum si cat crede in Acesta, isi croieste propria viata.

Una dintre cele mai de seamă È™i apreciate personalităÈ›i ale vieÈ›ii duhovniceÈ™ti din Grecia secolului al XX‑lea a fost părintele arhimandrit Epifanie Theodoropoulos. Refuzând promovarea È™i ridicarea în scaunul episcopal, s-a dedicat activităÈ›ii pastorale în chipul cel mai discret, prin slujirea aproapelui mai ales ca preot duhovnic. Autor a nenumărate articole È™i a peste 20 de cărÈ›i, unele dintre ele cunoscând destule reeditări, a rămas în conÈ™tiinÈ›a bisericească a contemporanilor cu precădere mulÈ›umită dialogurilor È™i discuÈ›iilor de arhondaric, pe care le avea de fiecare dată, după încheierea dumnezeieÈ™tii Liturghii, cu fiii săi duhovniceÈ™ti, dar È™i cu toÈ›i cei aflaÈ›i în căutarea unui răspuns la nenumăratele întrebări cu care ne confruntăm.
Urmând cu modestie È™i sârguinÈ›ă, cu sensibilitate duhovnicească È™i acuitate sporite calea de mijloc, între modernism È™i secularizare, între zelotism È™i fanatism, prin cunoaÈ™terea, temeinică È™i aducătoare de sfinÈ›ire, a cuvântului lui Dumnezeu, părintele Epifanie ne învaÈ›ă ce înseamnă cugetul apostolic, ethosul evanghelic È™i spiritul creÈ™tinesc integru.

Copiii nostri cresc in vremuri foarte pri­­mej­dioase, in care societatea se leapada de idea­lurile acceptate de popoarele crestine si, mai presus de orice, de toate idealurile dragostei jertfitoare.  In locul acestora, in spiritul vremurilor noastre, se sadeste in inimile copiilor cultul iubirii de sine si al placerilor.

Fara ajutorul lui Dumnezeu, fara participarea la binecuvantatele si mantuitoarele Taine ale Sfintei Biserici, nu vom putea rezista in fata acestei pri­mejdii.  De o importanta capitala in crestinism, in educatia morala a copiilor, este marturisirea pacatelor in Taina Pocaintei.  Marturisindu‑si pacatele, copiii, prin puterea data preotului de Sus, primesc nu doar iertare, ci si invataturi pentru viata, si astfel se vor deprinde sa caute rezolvarea problemelor cu care se confrunta nu prin alte mijloace (ceea ce pare intotdeauna mai usor), ci in Biserica, unde primesc binecuvantare, intremare, iertare, intarirea nadejdii in mantuire.