Biserica Ortodoxa a pastrat intacta o bogatie imensa in domeniul liturgicii si al gandirii patristice, dar totodata si in cel al artei sacre.  Se stie ca cinstirea icoanelor ocupa in Biserica Ortodoxa un loc foarte important.  Si asta pentru ca icoana nu este o simpla imagine, nici un obiect decorativ, nici macar o ilustrare a Sfintei Scripturi.  Ea este ceva mai mult: un echivalent al mesajului evanghelic, un obiect de cult, care face parte integranta din viata liturgica.  Asa se explica importanta pe care Biserica o atribuie imaginii; nu oricarei reprezentari, ci imaginii specifice - pe care ea insasi a elaborat-o in decursul istoriei sale, in lupta impotriva paganismului si a ereziilor - imaginii pe care a platit-o cu sangele unui mare numar de martiri si marturisitori in timpul perioadei iconoclaste, adica icoanei ortodoxe.

In adancurile fiecarei fiinte umane exista o nepotolita sete dupa Dumnezeu.  Aceasta este o forta interioara, o dorinta sau o nazuinta sfanta, care ne poate scoate din starea de apatie a vietii noastre cotidiene si ne poate inalta pana la un nivel dureros dar sublim al existentei, marcat in egala masura de tristete si de bucurie.  Tristete, deoarece stim foarte bine ca dorinta noastra nu va fi niciodata pe deplin satisfacuta in decursul acestei vieti, ca obiectul ei ne va ramane mereu de neatins.  Cu toate acestea, este o "tristete plina de bucurie", intrucat obiectul dupa care tanjim se descopera a fi o Persoana: Cel care ne aduce la fiinta, ne invita sa-I cautam chipul si ne cuprinde in imbratisarea Sa, revarsandu-Si neincetat asupra noastra indurarea, mila si dragostea.

Aceasta carte ne aminteste astazi, intr-o lume stapanita parca mai mult ca oricand de patimi si griji de tot felul, adevarul fundamental ca singura cale a implinirii vocatiei umane ramane despatimirea, care inseamna paza mintii, dobandirea duhului neagonisirii, renuntarea la viata lumeasca si la atractiile ei.

Asadar, cartea Parintelui Georges Florovsky se constituie intr-un indreptar duhovnicesc pentru omul aflat in cautarea lui Dumnuzeu, un indreptar important mai ales prin faptul ca precizeaza limpede sensul nevointelor ascetice ale crestinului: dobandirea bucuriei celei adevarate.

Aducerea aminte de moarte apare ca un prim har; Sfantul Isaac Sirul spunea: "cel care a inteles cu adevarat ca exista un capat al vietii acesteia este in stare sa puna capat greselilor sale".  Astfel, omul devine constient; mintea si inima incep sa se intoarca spre Dumnezeu.  Iar cartea lui Olivier Clement istoriseste aventura fiului risipitor care se intoarce la Tatal sau.

Biserica a pastrat in memorie amintirea unei imagini a Mantuitorului nefacuta de mana: achiropiita sau Sfanta Mahrama, numita si mandylion.  In anii din urma au aparut o serie de texte care contin informatii contradictorii referitoare la Sfanta Mahrama.  Insemnatatea subiectului ne obliga sa cercetam diversele scenarii si sa vedem daca s-a pastrat pana in vremea noastra panza de in pe care Hristos Si-a intiparit dumnezeiescul chip.

Aceasta carte a lui Olivier Clement este una profetica.  Dupa ce mai intai cerceteaza cauzele si consecintele secularizarii, precum si starea actuala a Bisericii, celebrul teolog ortodox de la Paris incearca sa desluseasca parcursul viitor al Bisericii precum si rolul crestinilor in Biserica viitorului.

ObosiÈ›i de atata vorbarie, plictisiti de un limbaj caruia nu-i mai corespunde nimic din viata reala, sau dezgustati pur si simplu de un discurs pretins crestin, dar care nu este decat expresia "unei ideologii bavarde si moraliste", "o formă sentimentala de umanitarism contemporan", crestinii ar mai putea fi sensibilizati, insufletiti, spune Olivier Clement, prin arta, prin frumusete.

Arta pe care o propune Olivier Clement este, desigur, arta liturgica, iar frumusetea despre care vorbeste este aceea a chipului transfigurat, a lumii indumnezeite.  Intr-un cuvant, este frumusetea care straluceste pe chipul "desavarsit prin suferinta" al Mantuitorului Iisus Hristos.

Pentru monahi tăcerea este dreptar al vieÈ›ii. Îi păzeÈ™te de vorbirea neîncetată È™i neînfrânată, de judecarea aproapelui È™i de clevetire, care este moartea sufletului. Îi izbăveÈ™te de conflicte È™i de certuri È™i le menÈ›ine necesara liniÈ™te lăuntrică pentru nevoinÈ›a luării aminte la sine. Tăcerea este rodul isihiei, o stareinterioară din care se naÈ™te cuvântul duhovnicesc.

Când tace monahul È™i când vorbeÈ™te?

Avva Pimen dezleagă cu discernământ această problemă:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? I-a răspuns lui bătrânul: Cel ce vorbeÈ™te pentru Dumnezeu bine face È™i cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”

Tăcerea nu este un scop, ci un mijloc. Este folosită fie ca să se apropie cineva de Dumnezeu, fie ca să vorbească despre El.

Sunteti de acord, probabil, cu faptul ca cei aflati la varsta de mijloc vor trece inevitabil printr-o anume criza.  Insa aceasta nu inseamna, daca te afli in perioada varstei de mijloc si constati ca nu treci printr‑o criza, ca nu esti un om normal.  Totusi, ma indoiesc ca un om poate trai la varsta a doua fara a avea momente de reflectie serioasa.  Aceasta reflectie urmeaza sa aduca la suprafata numite sentimente dureroase legate de imbatranire si de moarte, trezind vesnicele intrebari despre sensul si scopul vietii.  Sunt viata ta, casatoria ta si familia ta ceea ce ti‑ai dorit sa fie?  Sau amani ameliorarea lor pentru un indefinit maine?  Felul in care raspunzi acestor meditatii se va face neindoielnic simtit in viata familiei tale.

Daca vrei sa evoluezi si sa‑ti imbunatatesti viata de familie, indiferent cat de buna este deja, pentru a face din experienta varstei de mijloc o cale de intrare intr‑un mod de viata mai multumitor, atunci aceasta carte ti se adreseaza tie, chiar daca in clipa de fata nu traiesti in mod constient nici o criza.

Pr. Filoteu Faros 

Anii grei pentru mine au trecut.  Anii batranetii care mi s-au adaugat, au insemnat durerile si necazurile acestui popor.  Daca tu nu te gandesti doar la tine, atunci ajungi sa te confunzi cu nevoile si greutatile aproapelui.  Asa ca eu chiar daca sunt la 94 de ani, traiesc totodata varsta celui de langa mine, fie ca sunt 25 de ani, fie ca sunt 45 de ani.

Si anii pentru mine nu mai sunt ani…  Noi dirijam timpul in raport cu nevointa noastra fata de Dumnezeu.  Sfarsitul lumii este sfarsitul nostru, pentru ca pacatele noastre cheama mai degraba mania lui Dumnezeu.  Si cu cat te nevoiesti mai mult pentru celalalt, cu atat esti mai tanar…

Sfantul Ioan Gura de Aur (349-407) poate sa ni se para departe de noi – prin epoca in care a trait, prin situarea geografica (Siria, apoi Constantinopol), prin limba si cultura sa eline.  Si totusi, accentele din omiliile si din scrisorile sale ajung la inima oamenilor secolului al XXI-lea.

Constient de limitele fiintei umane, el pune sub semnul intrebarii nemasurata noastra incredere in propriile puteri in fata tainelor unui Dumnezeu Care nu va putea fi niciodata redus la un obiect al discutiilor intelectuale, ca si in fata absurditatii suferintelor omenesti.

De asemenea, ne clatina din temelii constiinta asa-zisei superioritati provenite din calitatile noastre morale.  Sfantul Ioan ne risipeste iluziile si ne alunga din confortabilele noastre esafodaje, dar totodata ne deschide orizontul nemarginit al unei nadejdi nebanuite in Hristos – Chipul suprem al iubirii smerite.

ÎnvăÈ›ăturile patristice ne pot ajuta în demersurile noastre de a fortifica puterea curajului nostru È™i de a stabili măsura prudenÈ›ei, astfel încât ambele virtuţi să fie cu adevărat desăvârşite. În contextul actual, dominat de  laşitate, îndrăzneală neîntemeiată È™i lipsa unei gândiri raţionale şi coerente, textele SfinÈ›ilor Părinţi ne îndeamnă să adoptăm calea vieţuirii creştine: responsabilă, curajoasă, lucidă, dar, în acelaÈ™i timp, guvernată de prudenţă. Toate aceste virtuţi, la rândul lor, creează contextul necesar pentru dobândirea celei mai de preţ calităÈ›i umane dintre toate: înţelepciunea. Însă, pentru a ajunge aici, este nevoie atât de un curaj înÈ›elept, cât şi de o prudenţă bine întemeiată.

Preot dr. Adrian Agachi

Aceasta carte, tiparita acum pentru prima data in romaneste, a fost alcatuita de unul dintre marii Cuviosi ai Palestinei crestine: Sfantul Antioh Pandectul, monah din Lavra Sfantului Sava cel Sfintit.  Una dintre rugaciunile lui a fost cuprinsa in pravila de seara a fiecarui crestin, iat alta in randuiala Pavecernitei - dovada a marii pretuiri de care s-a bucurat, ca traitor si ca scriitor, din partea Bisericii Sobornicesti.

Dupa cum spunea Sfantul Nectarie din Eghina, care a reeditat originalul grecesc la inceputul veacului trecut, "aceasta lucrare este vrednica de citit si plina de indemnuri cat de poate de folositoare...  Fiecare cap trateaza o anumita tema morala, asa incat lucrarea, in ansamblul ei, alcatuieste un frumos sistem de teologie morala, impletit din cuvintele Sfintelor Scripturi si ale vechilor Dascali ai Bisericii...  In capetele acestea scriitorul a cuprins pe scurt, cu cuvintele sale, Sfanta Scriptura a Vechiului si a Noului testament, asa incat nici sa nu fie grea cartea, nici sa nu fie lasat deoparte vreun lucru dintre cele care tin de folosul si mantuirea sufletului".

Scrisa pentru o obste de calugari bejenita in urma restristilor vremii, cu scopul de a tine locul INTREGII biblioteci a manastirii lor, aceasta lucrare a fost conceputa ca o CARTE DE CAPATAI a crestinului, ce poate fi purtata oriunde cu usurinta si reprezinta, asa cum arata Sfantul Nectarie, o enciclopedie completa a cunostintelor morale necesare pentru viata duhovniceasca, folositoare pentru calugari si mireni deopotriva.