Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile È™i virtuÈ›ile nu sunt simple instrumente retorice.  ÎnÈ›elese terapeutic, ca boală È™i sănătate, stricăciune È™i nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă È™i punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuÈ›ii doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii fiinÈ›ei noastre.  Abia atunci înÈ›elegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuÈ›i È™i adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătăÈ›ii È™i nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovniceÈ™ti ai tuturor timpurilor, lucrarea de faÈ›ă sintetizează o sumă de repere practice, uÈ™or de înÈ›eles È™i însuÈ™it pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Omul trebuie neapărat să se teamă de abaterea la stânga, adică spre amăgirile păcatului, şi de cea la dreapta, adică spre nevoinţele din cale-afară de aspre, şi să nu cadă în trufie; el trebuie să meargă pe calea împărătească, adică pe calea vieţii cu măsură, a nevoinţei cu măsură. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă o pildă potrivită: „Când povara drepţilor e prea grea, corabia lor se cufundă, iar când povara lor este cu măsură, corabia pluteşte cu bine. Cu adevărat, viaţa noastră seamănă cu plutirea unei corăbii, lumea – cu o mare, trupul – cu o corabie; sufletul este în trup ca un om în corabie, iar faptele sunt ca o încărcătură. Dacă corabia este goală, se porneşte vântul şi ea se răstoarnă în scurtă vreme. Dacă este împovărată peste măsură, este aproape de înec chiar şi atunci când nu sunt valuri şi nu e vânt – iar dacă se pornesc valurile şi vântul, se va cufunda fără întârziere. Doar încărcând cu măsură corabia vei putea pluti fără de necazuri, se va cufunda fără întârziere”. 
La fel să gândeşti şi cu privire la nevoinţe. Dacă n-ai nimic din faptele cele bune, te vei răsturna în noianul ispitelor. Dacă vei începe să ridici povară mai presus de puterile tale, curând te vor strivi istovirea sau trufia. Dacă te vei osteni şi te vei ­nevoi însă după putere, vei rămâne slobod de nenorociri. 
Să ştii: calea împărătească înseamnă nevoinţe cu măsură, viaţă cu măsură şi conştiinţă curată. Astfel, câte puţin, din virtute în virtute, vei urca la Cer ca pe o scară şi vei ajunge în Rai.
Sfântul Dimitrie al Rostovului 

"Lumina albă conţine toate culorile. Noi nu le observăm. Numai prisma poate să le descompună È™i să le facă să apară. Prisma aceasta ar putea fi sufletul ascultătorului. Muzica noastră va ajunge într-o zi la sfârÈ™it. Trebuie să trăim cu conÈ™tiinţa acestui fapt. Poate că va veni o clipă în care nici chiar cel mai mare artist nu va mai voi sau nu va mai avea ce să creeze. Și poate că în acea clipă îÈ™i va preţui È™i mai mult creaţia, căci va fi trecut dincolo de munca lui. Polifonia ideală este rugăciunea neincetată, rugăciunea lui Iisus. Acestui contrapunct „ideal” îi este cu putinţă, în toate È™i pretutindeni, să creeze relaţii ideale." (Arvo Part) 

Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate.  Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie.  Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor.  În nimic.

Ah, cât îi este omului de necesar Hristos, Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre!  Cât de mult este necesar pentru dragostea lui Hristos – ca să poată locui în noi – să fim flămânzi şi să însetăm, să dormim puţin, să ne îmbrăcăm cu simplitate, să suportăm totul cu inima liniştită, paşnică şi să fim răbdători şi blânzi.  Diavolul încearcă mereu să prindă sufletul nostru, căutând cum l-ar putea răni cu un păcat, cu o patimă şi cum ar putea înrădăcina cât mai solid în noi vreun obicei rău; ceea ce el vrea este să ne facă mântuirea cât mai dificil posibilă, să ne facă reci şi indiferenţi faţă de Dumnezeu, faţă de lucrurile religioase, faţă de Biserică, faţă de veşnicie şi faţă de oameni.

Pretutindeni in lume vedem praznuire, putere, bucurie si zburdalnicie a vietii: taratoarele, gazele, pasarile, pestii de soiuri fara numar, nenumaratele animale, fiarele si pe imparatul fapturilor pamantesti – omul; toate traiesc, nazuiesc spre indestularea vietii si bucurie, spre osteneala.  Priviti ce vesel zboara si se joaca gazele (de pilda fluturii, greierii, mustele), pasarile, pestii, animalele – si ne vom minuna de bucuria si praznuirea vietii care este in ei.  Aceasta viata insa e trecatoare, nu multa vreme se joaca si se bucura toate aceste vietati: in scurta vreme nu vor mai fi, ci in locul lor altele noi se vor naste – de parca viata se invarte ca o roata.  Dar cine le‑a dat si le da tuturor viata?  Viata Cea fara de inceput, Vesnica, Ipostatica, Preainteleapta, Buna – Dumnezeu.  Dar viata cea indragita de fapturile pamantesti, dimpreuna cu bunatatile ei, degraba trece si se sfarseste pentru necuvantatoare.  De aceea, Preabuna Viata Ipostatica vrea si a hotarat sa dea fiintei intelegatoare/rationale viata vesnica in ceruri impreuna cu Dumnezeu, si pentru dobandirea acestei vieti i‑a dat omului toate mijloacele.  Iata telul tau, omule: sa nazuiesti spre viata vesnica si spre vesnica bucurie!

Sufletul, cel ce mă vădeÈ™te a fi om, trăieÈ™te numai prin Dumnezeu È™i numai în unire cu El. Iar atunci când se desparte de El pătimeÈ™te grozav. ViaÈ›a sufletului meu este, de fapt, pacea puterii mele sufleteÈ™ti, iar această pace îÈ™i are obârÈ™ia doar în Dumnezeu. Există, de asemenea, È™i o lume a trupului – una înÈ™elătoare, de unde îşi iau început viforele care se iscă în suflet. Despre această lume grăia Domnul că „peste ea va veni pieirea”, È™i oamenii „nu vor avea scăpare” (I Tesaloniceni 5, 3).
Lumea cea duhovnicească îÈ™i are izvorul în ­Duhul lui Dumnezeu È™i se deosebeÈ™te precum cerul de pământ de lumea cărnii, a trupului. Este o lume cerească, zidită ca noi să dobândim în ea fericirea. „Pace vouă!”, le grăia Domnul adesea ucenicilor Săi, dăruindu‑le pacea Sa, iar apostolii propovăduiau credincioÈ™ilor pacea lui Dumnezeu, urându‑le să se bucure de pacea lui Dumnezeu ca de darul cel mai de preÈ›, tocmai pentru că ea, această pace, este viaÈ›a sufletului È™i mărturiseÈ™te unirea sufletului nostru cu Dumnezeu. Dacă sufletul nu are pace, se tulbură – tulburarea fiind proprie tuturor stărilor celor pătimaÈ™e –, aceasta vădind totodată faptul că întru el se înstăpâneÈ™te moartea duhovnicească, căci în inima noastră lucrează vrăjmaÈ™ul mântuirii.
Sfântul Ioan din Kronstadt

Cartea de faţă reprezintă o selecÈ›ie tematică din volumul ViaÈ›a mea în Hristos, apărut pentru prima dată la Editura Sophia în 2005.

Traind intr-o perioada apropiata vremurilor noastre, Sfantul Ioan de Kronstadt da marturie prin exemplul sau ca, indiferent de imprejurari, putem duce o viata conforma cu invataturile lui Dumnezeu.  In insemnarile sale duhovnicesti privim uneori ca in oglinda, descoperind situatii ce ne sunt familiare.

Cartea de fata nu este un simplu jurnal, ci un indrumar pentru urcusul duhovnicesc.  Rugaciunea, pocainta, jertfa sunt coordonatele ce ne calauzesc spre acest urcus.  Privind la lupta launtrica a parintelui Ioan, constientizam faptul ca dobandirea acestor virtuti nu este o utopie, ci ceva ce sta in putinta tuturor.

Izvorul intelepciunii cuprinse in aceasta carte este Sfantul Ioan, facatorul de minuni din Kronstadt, cunoscut intregii lumi ortodoxe ca unul dintre uriasii Bisericii vremurilor moderne.  Numeroasele lui carti de invatatura, scrise cu caldura, profunzime si simplitate, sunt una dintre comorile cele mai de pret ale literaturii duhovnicesti ruse.

Mitropolitul Veniamin Fedcenkov, care a fost apropiat al multor drepti si cuviosi ai Rusiei de dinaintea revolutiei bolsevice si de dupa aceasta, cunoscandu-l personal pe Sfantul Ioan si slujind impreuna cu el, a ales din invataturile lui raspunsuri la numeroase intrebari care ii framanta de obicei pe crestini.  Concise si pline de limpezime, ele ofera fiecaruia nu numai cunostintele necesare spre mantuire, ci si insufletirea harica ce da putere spre aplicarea lor in viata de zi cu zi.

Această lucrare, una dintre ultimele cărţi ale Sfântului Ioan de Kronstadt publicate încă din timpul vieţii acestuia, reprezintă o chintesenţă a înţelepciunii practice dobândite de marele duhovnic şi ascet în urma unei jumătăţi de veac de slujire adusă lui Dumnezeu şi aproapelui, adevărată „şcoală a vieţii duhovniceşti”, cum a şi dorit‑o autorul. 
Poate că cea mai exactă apreciere a însemnătăţii scrierilor sfântului a fost făcută de către părintele Gheorghe Florovsky, celebrul teolog rus: „Acesta este jurnalul unui contemplativ, nu al unui moralist. Şi rugăciunea nu este lirism, nu este doar năzuinţă a sufletului, ci tocmai întâlnire cu Dumnezeu, suflare a Duhului, realitate duhovnicească... La părintele Ioan se deschide din nou calea uitată a cunoaşterii lui Dumnezeu prin experienţă, şi în această experienţă, duhovnicească şi euharistică, este depăşit orice psihologism teologic.”

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas