Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea de faţă este şocantă. Şocantă prin faptul că ne pune înaintea ochilor, într-un mod foarte iscusit, file aproape ignorate din istoria bisericească.

Vom afla de aici că pământul englez a fost binecuvântat prin apostolul Sfântului Iosif din Arimateea. Vom afla o mulţime de minuni, de vindecări, care i se par greu de crezut omului contemporan. Vom afla că dreapta credinţă a fost apărată cu mult eroism, şi vom înţelege că nimic nu este mai important decât războiul duhovnicesc.

Minunile făcute de regii binecredincioşi sau de diferiţi pustnici sau clerici, în timpul vieţii lor sau după trecerea la Domnul, ne oferă o imagine a faptului că lumea întreagă ar fi fost altfel dacă ar fi îmbrăţişat cu adevărat credinţa în Hristos.

Căderea Angliei ortodoxe a însemnat abandonarea credinţei Sfinţilor Părinţi şi primirea ereziei catolice. Înţelegând cât de gravă a fost această rătăcire vom putea aprecia aşa cum se cuvine situaţia din vremurile noastre.

O nevoie pastorală, prezentă întotdeauna în rândul credincioşilor, o găsim în întrebarea: Cum pot, părinte, să înaintez duhovniceşte şi să mă eliberez de slăbiciunile mele? De ce nu reuşesc să mă menţin în aceeaşi stare duhovnicească? 

O astfel de nevoie trebuie să fie sprijinită, dând credinciosului posibilitatea de a descoperi şi a-şi clarifica ce înseamnă cu adevărat din punct de vedere practic viaţă duhovnicească, ce răspunderi decurg din aceasta, la ce trebuie să fie atent sau ce ar fi de folos să evite. Va cunoaşte astfel adevărul, fără ascunzişuri sau jumătăţi de măsură, ajungând să-şi conştientizeze propria sărăcie duhovnicească şi să ia deciziile potrivite. 

Urmând sfaturile din această carte, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la capătul ţelului nostru: Ca Dumnezeu să devină prin rugăciune, dragostea şi dorirea noastră, El călăuzind în acest fel fiecare gând şi lucrare a noastră. 

Aceasta carte cuprinde inregistrarile unor relatari ale Cuviosului Porfirie despre viaÈ›a sa.  Cele mai multe dintre acestea au fost realizate in prezenta unui grup restrans si inregistrate cu acordul Sfantului la intervale de timp destul de mari una fata de cealalta.  Unele au avut loc in chilia sa de la Sihastria din Milesi, altele s-au petrecut in diferite locuri sau momente, ori chiar in timpul calatoriei cu masina.

Cuvintele Sfantului Porfirie, asa cum au fost rostite, in simplitatea si adancimea lor duhovniceasca inepuizabila, nealterate de impresiile si comentariile unor terte persoane, dezvaluie profunzimile autentice ale vietuirii in Hristos, o deschidere universala spre toate cele ce ne inconjoara, po­tentata de iubirea infinita a lui Hristos, salasluita in sufletul marelui nevoitor indragostit de asceza, de nevointa si de Harul lui Dumnezeu revarsat din belsug asupra sa, pentru a zugravi in lume chipul adevaratei indumnezeiri, daruite umanitatii de Incepatorul Vietii si al Intelepciunii.

Secvenţele din rândurile acestei cărţi provin din experienţa de zi cu zi, fiind întâmplări de viaţă, mărturisiri din inimă. Taxiul în care s-au urcat clienţii - povestitorul nostru fiind de profesie taximetrist în Tesalonic - devine drumul către Biserică, către Dumnezeu, drum pe care autorul însuşi l-a parcurs. Uşa taxiului este deschisă tuturor, de la femei cu moravuri uşoare la medici, preoţi, martori ai lui Iehova, tineri şi bătrâni, toţi au parte de aceeaşi cursă duhovnicească.

"AÈ™ dori să ofer iubirii voastre această foarte mică experienÈ›ă a mea, È™i anume faptul că tot secretul vieÈ›ii duhovniceÈ™ti se află în tăierea voii. Înaintarea în viaÈ›a duhovnicească constă în tăierea voii. Dacă omul îÈ™i taie voia È™i-I încredinÈ›ează căderile vieÈ›ii lui Mântuitorului Hristos, abandonându-se cu totul pe sine proniei lui Dumnezeu, atunci începe, încet-încet, să se nască în inima lui iubirea...

In rugaciune tine-te de regula urmatoare: mai bine spui cinci cuvinte din inima decat nenumarate cu limba.  Cand bagi de seama ca inima ta e rece si nu ai chef sa te rogi, opreste-te, incalzesteti inima cu oarecare imagine vie - de pilda, cea a ticalosiei tale, a saraciei si a orbirii tale duhovnicesti - sau prin gandul la marile binefaceri din fiecare clipa ale lui Dumnezeu fata de tine si de tot neamul omenesc, mai ales fata de crestini, iar apoi roaga-te fara graba, cu simtire calda.  Chir daca nu vei reusi sa citesti toate rugaciunile, n-o sa fie nici un necaz, iar folosul din rugaciunea nepripita si calda va fi mult mai mare decat daca ai citi toate rugaciunile, dar in graba, fara simtire.

Sfantul Ioan de Kronstadt

Acest volum cuprinde a cincia sută de „Răspunsuri la întrebări liturgice”, care se publică în regulat în revista „Efimerios". Pentru completarea acestei sute a fost nevoie de o perioadă de timp neobişnuită, aproape unsprezece ani (de la 1 mai 1982 până la 15 martie 1993). A mai intervenit şi o perioadă de trei ani de întrerupere a colaborării (de la 1 octombrie 1989 până la 15 iunie 1992), care ar fi fost hotărâtoare, dacă dragostea multor cititori nu l-ar fi obligat pe cel ce scrie să-şi continue încercarea sa curajoasă. Timpul acesta a arătat că osteneala pe care el o depune nu se pierde, ci, cu harul lui Dumnezeu, ceva-ceva se oferă în marea lucrare a iniţierii noastre liturgice şi acest lucru este preţuit de mulţi. Aceasta este un sprijin şi o mângâiere pentru cel ce scrie, ca, de altfel, şi o oarecare încredinţare că până acum nu a alergat sau nu aleargă „în gol”, după cuvântul Apostolului (Gal. 2, 2). Iar harul lui Dumnezeu să plinească lipsurile şi să vindece cele neputincioase.

Se cuvine ca în toate zilele, iar mai cu deosebire în Duminici, proiestoÈ™ii bisericilor să‑i înveÈ›e pe toÈ›i clericii È™i pe norod cuvintele bunei‑credinÈ›e, culegînd din dumnezeiasca Scriptură înÈ›elesurile È™i judecăÈ›ile adevărului. Și să nu calce hotarele cele acum puse sau predania PărinÈ›ilor purtători de Dumnezeu. Ci, È™i cuvînt scripturistic de s‑ar porni, pe acesta să nu‑l tîlcuiască altfel decît cum au aÈ™ezat luminătorii È™i învăÈ›ătorii Bisericii prin cărÈ›ile lor. Și mai mult întru acestea să sporească, decît alcătuind cuvinte ale lor, ca nu cîndva, poate, nefiind îndestulaÈ›i la aceasta, să cadă din cuviinÈ›ă. Căci, prin învăÈ›ătura mai‑înainte ziÈ™ilor PărinÈ›i învăÈ›îndu‑se, noroadele cele alese È™i bune È™i cele nefolositoare È™i vrednice de lepădat îÈ™i vor îndrepta viaÈ›a spre mai bine È™i nu vor fi vînate de patima necunoÈ™tinÈ›ei; ci, luînd aminte la învăÈ›ătură, se vor ascuÈ›i spre a nu pătimi rău È™i, de frica muncilor celor ce se gătesc, îÈ™i vor lucra mîntuirea.

(Canonul al 19‑lea al celui de al 6‑lea Sfînt Sinod a toată lumea)

Intrând în Mănăstirea Sihăstria în vara anului 1989 la o vârstă fragedă, am avut marea binecuvântare de a mă afla în preajma unor călugări încărunţiţi, cu trupul uscat de post, de nevoinţe şi de ispite, dar cu chipul luminat, blând şi plăcut, care îmi povesteau câteodată frânturi din zbuciumata lor viaţă, pe care au petrecut-o de-a lungul anilor în mănăstire.

Aşa am aflat de călugării alungaţi din mănăstire, siliţi să dezbrace haina monahală şi să-şi tundă pletele. Unii dintre ei, tineri fără maturitate duhovnicească, s-au pierdut în lume, alţii au stat ascunşi prin păduri, iar alţii au plecat la părinţi lucrând prin fabrici, sau în alt chip câştigându-şi existenţa. Ascultând aceste drame, povestite cu durere în suflet, mă cutremuram, deşi nu înţelegeam prea bine la momentul acela suferinţa şi încercările prin care au trecut. Mă simţeam bine în prezenţa lor, mă împărtăşeam din belşug de dragostea, de bunătatea şi de darurile pe care Mântuitorul Hristos le-a revărsat peste aceşti oameni, într-o viaţă de răstignire continuă. Încet şi aproape imperceptibil anii au trecut, dar odată cu ei, unul câte unul părinţii mei dragi şi scumpi au plecat, lăsând în urmă amintirea lor frumoasă, pilda vieţii lor şi sfaturile de care îmi
amintesc cu atâta nostalgie ori de câte ori le privesc crucile din cimitirul de pe deal. Acum, când dintre acei părinţi minunaţi au rămas doar foarte puţini, mi-am propus să notez câte voi putea despre viaţa şi pătimirea lor, ca o datorie morală faţă de cei care m-au primit în mănăstire, care mi-au călăuzit primii paşi în viaţa monahală şi care mi-au picurat în suflet dragostea de Dumnezeu şi respectul pentru cele sfinte.