Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Nu este un secret faptul ca fiecare copil trebuie educat tinandu‑se cont de temperamentul, caracterul si capacitatile sale.  Probabil ca nu este foarte greu sa‑l transformi intr‑un mic rob in conditiile unei discipline de fier, dar va fi mult mai dificil sa culegi pe termen lung roadele unei astfel de „educatii”.  Sa nu se insele parintii‑dictatori ca vor reusi sa cultive pe aceasta cale in sufletul lui smerenia si ascultarea – mari virtuti crestinesti!  De fapt, ei risca sa faca din el un om nefericit sau chiar bolnav.  La extrema cealalta a educatiei este dra­gostea oarba a parintilor fata de odrasla lor.  Aceasta dezvolta in copil neinfranarea si egoismul, care atrag dupa sine boli duhovnicesti, nu de putine ori si trupesti.

Simtind dragostea, grija, blandetea parintilor, copilul va impartasi aceeasi iubire prin fapta. Daca parintii si‑au educat din pruncie fiii cu intelepciune si discernamant, obisnuindu‑i cu un comportament atent si cu o atitudine binevoitoare fata de oameni, ei vor perpetua acest model de comportament toata viata.

Aceasta carte, preocupata de responsabilitatea deosebita a educarii copiilor in traditia Ortodoxiei, este un ghid in care va afla raspunsuri orice parinte interesat de sanatatea du­hovniceasca si fizica a copiilor sai.

Aducerea la viaÈ›ă în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creaÈ›ii, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât È™i exterioare lui, prin care munca acestuia este înÈ›eleasă È™i preÈ›uită la adevărata valoare de către ceilalÈ›i. 
Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îÈ›i sunt gândurile, aÈ™a îÈ›i este È™i viaÈ›a”, spunea Cuviosul Tadei de la VitovniÈ›a. Dacă te înveÈ›i să gândeÈ™ti profund, exploatezi tot mai mult potenÈ›ialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor SfinÈ›i nu numai că i-au îmbogăÈ›it sufleteÈ™te pe ei, dar au îmbogăÈ›it È™i lumea oamenilor, întrupându-se È™i împărtăÈ™indu-se celorlalÈ›i. 
Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minu¬nate, care, dacă reuÈ™esc să ne absoarbă întreaga fiinÈ›ă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu È™tii de unde vin È™i unde se duc. 
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obÈ™tii, într-o sinaxă, că omul este o fiinÈ›ă eterokínitos, adică „miÈ™cată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul...”, spunând că omul este fiinÈ›ă duhovnicească È™i că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin. 
De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspiraÈ›ie? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem È™i noi gânduri?... Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria fiinÈ›ă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrăneÈ™te È™i pe care o împărtăÈ™im celor pe care îi iubim. 
Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viaÈ›a noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, È™i ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conÈ™tiinÈ›a celorlalÈ›i doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice È™i accesibile oricui este interesat de ele, È™i îÈ™i schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri. 
Cuvintele întrupate în cartea de faÈ›ă nu au pretenÈ›ia a fi nici la măsura SfinÈ›ilor PărinÈ›i, nici să pună în cuvinte noi învăÈ›ăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârÈ™ită, dar vie È™i sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăÈ›ia patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacÈ›ionau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistenÈ›ă, iar pe acestea am căutat să le împărtăÈ™esc. În aceste cuvântări nu am împărtăÈ™it biruinÈ›e ale sufle¬tului meu, ci mai degrabă năzuinÈ›e, pe care le ofer fraÈ›ilor mei, în nădej¬dea că È™i ei se pot hrăni È™i mângâia în acelaÈ™i timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conÈ™tient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experienÈ›a biruitoare concretă pot rodi cu adevărat. 
AÈ™a cum mărturiseÈ™te Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, È™i întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5), tot aÈ™a È™i eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit È™i mângâiat inima mea cu noime duhovniceÈ™ti să lumineze în întunericul deznădejdilor fraÈ›ilor mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu. 

Arhimandritul Melhisedec 
Stareţul Mănăstirii Lupşa

Am avut fericirea să am în mână È™i să fiÈ™ez cele două manuscrise care stau la baza acestei microantologii: nr. 445 È™i nr. 447 - Orânduiala sfintei slujbe a prea cuvioasei noastre Paraschevei, ale cărei sfinÈ›ite moaÈ™te se află în sfânta mitropolie din IaÈ™i, Moldova – România, prescrisă din originalul format de sfinÈ›ia sa părintele ieroschimonah Gherontie prodromit, în schitul Prodromul, Sfântul Munte Athos. Cel de-al doilea manuscris este, în fond, „frate” cu precedentul, datorat aceluiaÈ™i copist – Chesarie - È™i repetă cântările de la Slujba Sfintei Parascheva, fiind destinat, probabil, celeilalte strane a bisericii, copistul folosind doar desene diferite în exemplarul secund.

Norul necunoasterii este una dintre cele mai faimoase lucrari ale misticii crestine apusene, aparuta in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, in Anglia.

Ghid al rugaciunii contemplative, tradus in mai multe limbi, lucrarea abordeaza calea apofatica de apropiere de Dumnezeu (via negativa in termenii teologiei catolice), aflat – in viziunea autorului – dincolo de un „nor al necunoasterii”, acolo unde mintea discursiva si abilitatile cognitive uzuale isi pierd semnificatia in favoarea unei cunoasteri integratoare, realizata din centrul esential al fiintei. Aceasta experienta nu se obtine aici prin asceza, prin izolarea de lume sau prin efort intelectual, ci, asa cum spune un psiholog modern, printr-o „sinteza dintre iubire si vointa”.

Desi a circulat in randul contemplativilor vremii, textul a fost publicat abia in 1871.

Autorul ei este necunoscut, se presupune ca apartine mediului monastic englez al vremii, posibil din ordinul cartuzian. Sursa sa de inspiratie precede cu aproximativ 900 de ani aparitia „Norului”, lucrarea noastra fiind asociata curentului
crestin neoplatonician, coborand de la pseudo-Dionisie Areopagitul.

*

„Asadar, sa nu faci altceva decat sa vrei sa te ostenesti in aceasta lucrare pana cand vei simti ca doresti sa o faci. Pentru ca, atunci cand vei purcede la aceasta, nu vei afla decat un intuneric, ca si cum ar fi un nor de necunoastere, ceva ce nu stii ce este, in afara de faptul ca simti in vointa ta o intentie goala ce tinde spre Dumnezeu. Acest intuneric si acest nor sunt, orice ai face, intre tine si Dumnezeul tau, impiedicandu‑te sa‑L vezi limpede prin lumina intelegerii in cugetul tau ori sa‑L simti prin dulceata iubirii in inima ta.

Asa ca pregateste‑te sa ramai in acest intuneric pe cat de mult vei putea, neincetat strigand dupa Cel pe care‑L iubesti. Iar, daca este sa‑L simti ori sa‑L vezi, atat pe cat ne este cu putinta in aceasta viata, trebuie ca aceasta sa se petreaca intotdeauna in acest intuneric. Si, daca te vei stradui asiduu dupa cum iti si cer, ma‑ncred in mila Lui pana aici.” (Extras din Capitolul III)



„Prin urmare, sileste-te fara sovaire cu acest nimic si cu acest nicaieri si lasa-ti afara toate simturile tale trupesti impreuna cu lucrarile lor, caci adevarat iti spun, lucrarea contemplatiei nu poate fi inteleasa de ele.” (Extras din Capitolul LXX)



„Si, precum acest cuvant simplu «foc» impunge mai tare si strapunge mai iute urechile ascultatorilor, tot asa face si un simplu cuvant de o singura silaba cand nu este doar rostit sau gandit, ci si inteles in mod tainic in adancimea duhului, care este totuna cu inaltimea, caci in cele duhovnicesti toate sunt una, inaltimea si adancimea, lungimea si largimea. […] de aceea este scris ca rugaciunea scurta strapunge cerul.” (Extras din Capitolul XXXVII)

Exista un trend, mai ales in lumea intelectuala de azi, spre fenomenele numite generic "parapsihologice", deoarece acestea au "iz de stiinta".  Danion Vasile demonstreaza magistral, in acesta carte, ca acestea au de fapt "iz de iad".  Aceasta carte nu este scrisa cu nostalgia trecutului, ci este demascarea acestuia si dezicerea de el, urmata de pocainta sincera a unui penitent care se spovedeste public, pentru a rascumpara vremea si trecutul risipit.