Dupa 1990, din ce in ce mai multi oameni au aflat de pustnicul de la Mitoc si au inceput sa bata la usa modestei sale casute, pentru a primi povata si a se bucura de binecuvantarea lui.  Si pe masura ce il ascultau isi dadeau seama de darurile cu care fusese inzestrat de Bunul Dumnezeu.  Cati oameni nu au marturisit ca parintele Proclu dadea in mod minunat raspunsuri la intrebari, inainte de a fi rostite?  Cati nu au simtit ca sunt diagnosticati si li se da si reteta inainte de a-si marturisi suferinta?  Cati nu au simtit darul inainte-vederii prin care parintele, in mod atat de discret descoperea lucrui din viitor?  Si mai ales, cati din cei ce au mers la parintele cu sufletul deschis si neiscoditor nu au primit mangaierea sufletesca, pace, nadejde, bucurie?  Toti cei care l-au cercetat au primit raspuns dupa nevoile si trbuintele lor si au ramas cu dorul revederii.

Nepunand nici un pret pe aceasta viata trecatoare, pe sanatatea sa, se lepada de orice iubire de sine pentru a fi de folos aproapelui.  Iar aceasta jertfa nu ramanea fara roade.  Oamenii plecau mangaiati si intariti duhovniceste dupa intalnirea cu acest om al iubirii, al milei, si al jertfei.

In seara zilei de 28 ianuarie, inconjurat de cativa ucenici, monahi si cunoscuti, parintele a trecut la Domnul.  Era un ceas al despartirii pentru noi, nu pentru el.  "Spusese candva: Eu o sa mor, dar o sa fiu viu!", aratand ca, prin rugaciune, va fi in continuare alaturi de noi.

Cartea de fata aduce ceva nou. Desigur, cea mai mare parte este rezervata marturiilor, fie ele culese prin interviu, fie trimise personal pe adresa manastirii, si care poarta, cu toata diortosirea cuvenita, pecetea originalitatii si autenticitatii cuvantului-martor plin de recunostinta. Ultimile pagini insa, sunt un mic compendiu din invatatura Parintelui Proclu, extras cu grija din doua interviuri date de parintele insusi, disponibile de altfel pe retelele media de internet. Temele recurente ale cuvintelor-apoftegma le banuiti care sunt: despre pocainta, despre rugaciune si cugetarea la moarte, despre slava desarta si leacul ei, smerenia, despre lacrimi si dragoste.

(lipsa text)

Avva Zosima este numit de catre Sfantul Teodor Studitul „podoaba a smeritei cugetari”, iar viata lui este infatisata ca pilda vrednica de urmat a statorniciei intru nevointa – alaturi de a celorlalti mari parinti ai pustiei: Antonie, Ilarion, Pahomie, Eftimie, Sava, Dositei, Marcu.

Pilduitoare, in sfarsit, pentru faima Sfantului si pentru pretuirea pe care au avut-o fata de dansul contemporanii sai, este si o intamplare pe care o pastreaza Avva Dorotei.  Era, zice, un frate oarecare, ce a fost stapanit de demonul mandriei.  Si daca ii spunea vreun alt frate ceva, il scuipa si zicea: „Cine este acesta? Nimeni nu este vrednic, fara numai Zosima si ucenicii lui”.

Prin minunatele si cu adevarat folositoarele sale Capete, Avva Zosima ne indeamna spre izbavirea dintru alipirea patimasa de lucrurile materialnice, ca piatra de temelie – dar si criteriu de cunoastere – a adevaratei libertati launtrice; el scoate la lumina valoarea si maretia smeritei cugetari si a blandetii, aratand ca toate cele ce privesc lupta duhovniceasca atarna de voirea omului, fiind de neaparata trebuinta, in acelasi timp, si impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc.

Vorbind de Dascalii cei intelepti
Si pe Theodorit il trec in randul lor
Ca pe-un barbat dumnezeiesc, ca pe un Dascal mare,
Ca pe un stalp neclintit al Ortodoxiei.
Iar de s-a si clintit odata din intamplare,
Om era: nu-l osandi, omule,
Ca nu atat din rea-credinta s-a clintit,
Cat purtat de sfada cea apriga.
Ce, trebuia sa-l intreaca pe Chiril in toate cele,
Si ca dogmatist, si ca scriitor?
Pe deasupra, s-a indreptat –
Iar in toate celelalte privinte
Vazandu-l cu nimic mai prejos decat Pastorii cei mai mari,
Cu bun temei il scriu aici in ceata lor.

Sfantul Ioan al Efhaitelor
(epigrama din Anthologia Graeca)

Pentru răstimpul de înfrânare şi nevoinţă al Păresimilor, nimic nu-l întăreşte mai mult pe postitor şi nu îi uşurează mai tare sarcina decât cuvintele sfinţilor. În această carte mică, dar bogată în învăţături de mare frumuseţe şi adâncime, ­
patru dintre cei mai mari îndrumători ai Ortodoxiei ne ­arată cum să ne curăţim sufletul pentru a ne împărtăşi cu vrednicie, încât postirea noastră să aibă deplină roadă, şi, lucru de o însemnătate deosebită în aceste vremuri zbuciumate, să dobândim împăcarea cu noi înşine şi cu ceilalţi.
„Fericit omul care stăruie în rugăciuni şi rabdă în postiri şi se bucură în privegheri... ridicându-şi ochiul la cer, spre Domnul, cugetând la Cel ce şade pe tronul slavei şi cercetează inimile şi străbate rărunchii! Căci unul ca acesta se bucură de bunătăţile cele veşnice şi se face fiu şi frate şi prieten şi moştenitor al lui Dumnezeu. Faţa acestuia va străluci ca soarele în Ziua Judecăţii, şi el va moşteni Împărăţia cerurilor.” (Sfântul Chiril al Alexandriei)

Doamna Păresimilor vine dintr‑o veche tradiÈ›ie bizantină, întâlnită pretutindeni în Grecia È™i Asia Mică. Ea ne învaÈ›ă de ce postim È™i ce sărbătorim în fiecare duminică a Postului Mare.

Secretul pantofilor ei? Doamna Păresimilor aleargă atâta în arena virtuÈ›ilor, că i se tocesc pantofii È™i în fiecare săptămână pierde câte unul. Când rămâne cu totul desculÈ›ă, iată că È™i Învierea bate la uÈ™ă. Să‑i urmăm È™i noi pilda È™i să ne ostenim după putere!

Să nu vă mire această povestire! Nu este decât un calendar hazliu al Postului Mare pentru cei mici.

Post uÈ™or È™i binecuvântat!