Cine ar putea ramane impasibil atunci cand ar afla groaznicele chinuri, suferintele inimaginabile indurate pentru Hristos de ei, oameni simpli precum noi? Au fost cu siguranta si caderi, dar multimea biruitorilor stiuti si nestiuti au deschis portile raiului. Avandu-le chipul in fata ochilor nostri duhovnicesti ne intrebam: in ce masura viata noastra se aseamana cu a unuia dintre ei? cat am facut sau facem din ceea ce am putea face? Sunt intrebari simpple ce nasc in noi semnele strigarii.

Aceasta carte s-a ivit de la sine, izvorand din sufletul scriitorului, la putin timp dupa adormirea Batranului Porfirie.  Fara a avea pretentia unei expuneri sistematice a celor scrise, cartea a fost bine primita de toti credinciosii crestini, care au vazut in scriitor doar un alt crestin, la fel de simplu ca si ei, care le vorbeste in limbajul de zi cu zi despre toate lucrurile cele minunate si despre toate invataturile pe care si le aminteste din discutiile cu Parintele Porfirie.

Scopul acestei carti nu este aducerea unor laude Parintelui Porfirie, ci acela de a-i indemna pe toti sa-L iubeasca pe Hristos, Care este Totul, asa cum insusi parintele spunea.  Daca fie si un singur suflet se va folosi de aceasta carte, atunci este indreptatita osteneala celor ce au inlesnit aparitia sa.

Educatia copiilor este obligatia primordiala a parintilor.  Parintii care au esuat in educarea copiilor lor sunt socotiti, de obicei, ratati in toate.  Daca ei si-au pus viata in slujba extinderii afacerilor si a inmultirii banilor si averilor, facandu-se magnati si bogatasi, dar n-au miscat nici un deget pentru educarea elementara a copiilor lor, atunci inseamna ca nu numai ca nu le-au oferit nimic acestora, dar s-au mai si luptat si ostenit sa-i faca lenesi, neispraviti si infractori!  si stiti de ce?  Pentru ca banul, cand intra pe mana unor oameni decazuti, face rau atat celor ce il au, cat si celor care sunt lipsiti de el.  Deoarece primii - cei care-l au - profita de ultimii - cei care nu-l au - dupa bunul lor plac.

Din cuprins:

Icoane facatoare de minuni
Medic neplatit
Aparitii binefacatoare
Ocrotire si ajutor

Cuviosul Isaia Pustnicul a vietuit in veacul al cincilea, in pustia schetica din Egipt si in pustia din Gaza Palestinei.  Este cunoscut ca un mare Parinte duhovnicesc, plin de intelepciune si dreapta socoteala; de aceea a fost numit "Inteleptul intre intelepti".  Cele treizeci de cuvinte catre monahi care ne-au ramas de la dansul, sunt izvorate dintr-o adanca traire duhovniceasca si reprezinta adevarata traditie a Parintilor pustiei.  El insusi spune ucenicilor sai ca: nu intelege sa-i invete altceva, decat ceea ce a auzit si vazut la batranii sai Parinti duhovnicesti(Cele 27 de capete despre paza mintii, pe care le avem in Filocalia, vol I, reprezinta un mic extras din Asketiconul Avvei Isaia).

Exista in invataturile lui Dorotei un mare optimism.  Marele vrajmas a fost biruit prin moartea lui Hristos.  Deci il putem birui si noi.  Raul, demonii, n-au putere prea mare de existenta si deci nici de lucrare, decat atata cat le concedem noi.  Ei sunt tari numai prin amagiri, prin inscenari.  Intarirea constiintei de sine, a sensibilitatii noastre spirituale, ne scapa din mrejele inconsistente ale patimilor, ale demonilor.  Patimile lucreaza prin gandurile noastre, mai bine zis prin strambarea lor.  Dar ele sunt constructii ajutate de noi prin neatentie.  Atentia noastra le poate risipi usor, reinsanatosindu-ne.  Ele au sprijin intr-o vointa inselata si inselatoare a noastra.  Socotim ca prin aceasta vointa ne slujim interesele proprii cand de fapt ne deservim fiinta noastra.  E o vointa amagitoare, care e intarita de o pretentie, de pretentia ca avem dreptate cand urmarim interesele noastre egoiste care in scurta vreme se dovedesc contrarii noua.

Acesta este aspectul principal al invataturilor: o simplicitate naturala, o spontaneitate care nu se mai gaseste in nici o alta scriere duhovniceasca din epoca parintilor; ele nu sunt scrieri, sunt cuvinte vii ale unui mare povatuitor duhovnicesc.

Pr. Dumitru Staniloae

Spirit care cunoaste proba desertului si a unor scenarii paideice petrecute aici si aiurea, cu patosul increcarilor in tot atatea experiente pastorale, slujitor al Mintuitorului nu doar in lumea mundana si impartindu-se cu egala iubire de semeni intre Biserica, scoala si strada, Constantin Valer Necula este, in egala masura, preot, dascal si poet.  Nu stiu daca este la mijloc o succesiune de roluri si nici daca, in cazul in care ar fi, ordinea nu poate fi exact inversa, sau daca nu cumva, pentru a face de prisos conventiile mai degraba didactice, altul este adevarul: fiecare parte are forta intregului deodata cu celelalte, multuplul este cel ce instituie si da putere a ceea ce numim unu.

In rolurile complementare pe care, prin firea sa, le traieste fie in spatiul saturat de sacru al Bisericii, fie in cele al cetatii in care trenscendentul coboara, pentru a invoca un gind blagian, poezia reprezinta insa, pentru Constantin Valer Necula, Grundul propriei fiinte.  Vorbele sale, aproape oriunde ar fi rostite, dar si comunicarea sa nonverbala au, implicit, o urzeala eminamete poetica, aici avindu-si obirsia, poate, vraja discursului sau atat de fascinant prin simplitatea profunda a lexicului si a constructiilor incarcate de emotie si sapiential.  Trasaturi potentate, desigur, de formatia sa teologica, o structura care, atunci cand fecundeaza straturile de adancime ale culturii poersonale, poate genera un fel de discurs indragostit.

Ion Dur 

Fragmente din carte:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale.

Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizată „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cărui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine si că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fata mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare.

Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat.

Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si folositoare. Ea a fost scrisa de Duhul Sfant pentru ca sa gasim in ea, intocmai ca intr-un spital sufletesc, la care sa vina toti, doctoria potrivita pentru boala fiecaruia.  Caci este scris Doctoria este aceea care va face sa inceteze suferintele cele mari.  Intradevar, altceva ne invata Cartile Profetilor, altceva cele istorice, altceva Legea si altceva indemnurile date prin Proverbe.  Cartea Psalmilor insa cuprinde in sine tot ceea ce este mai folositor in toate.  Ea profeteste cele viitoare, insemneaza faptele istorice, da legi pentru viata, arata ce trebuie sa facem si, ca sa spunem intr-un singur cuvant, este o adevarata comoara de invataturi bune, punand la indemana fiecaruia, dupa sarguinta lui, tot ceea ce ii este de folos.  Ea vindeca ranile cele vechi ale sufletului si aduce cat se poate de grabnic insanatosirea celui de curand ranit.  Ingrijeste de cel bolnav si pastreaza intreg pe cel sanatos.  In genere, ea face ca patimile, care de-a lungul vietii omenesti cautau sa se cuibareasca in suflete, sa fie indepartate.  Iar la aceasta ajunge prin crearea ingrijita a unei stari sufletesti pline de bucurie si de placere, care face ca in suflete sa ia fiinta cugetele cele intelepte.

Sufletul curat si neintinat al Noului Mucenic Hariton si-a luat zborul in lacasurile ceresti ale Domnului sau, pe Care L-a iubit si pentru Care atat de mult a patimit. Razboiul a fost castigat, alergarea a fost savarsita, credinta pazita iar pe biruitor il astepta in Ceruri cununa dreptatii (cf. 2 Timotei 4, 7;8) si glasul bucuros al Incepatorului nevointei, al Domnul Hristos: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria Domnului tau.

S-a incercat prin aceasta lucrare o apropiere intre opera de capatai a Parintele Arsenie Boca, vorbim desigur de capodopera teologica - Cararea imparatiei, si Psaltirea lui David, pentru a se releva cat de aproape de Dumnezeu a fost si este Parintele prin scrieri, dar si prin lucrari.  Vom putea, de asemenea, sa cantarim si cat de mult i-a iubit si ii iubeste acest mare duhovnic al romanilor pe fiii sai duhovnicesti, fosti, actuali si de pretutindeni.

Ne-am gandit sa facem o carte cu toate rugaciunile si Acatistele pe care trebuie sa le faca orice crestin ortodox acasa, in calatorie sau oriunde s-ar afla. Nu ne-am gandit la inlocuirea cartilor mari, ci la usurarea practicii de rugaciune a crestinului.