Sfantul Grigorie din Nazianz, pe care Biserica l-a numit si-l traieste ca pe „Teologul" prin excelenta, a fost indragit de cititori pentru ca el insusi a iubit mult pe Dumnezeu si pe oameni. Inca si mai mult: a fost iubit pentru ca a suferit foarte mult pentru adevar si pentru ca Dumnezeu, din acest motiv, i-a daruit iluminari. L-a luminat in asa fel mintea incat a reusit sa vorbeasca cu mare autoritate si cu mare putere despre adevar si despre realitatea dumnezeiasca. (Stelianos Papodopoulos)

Potrivit negreselnicei credinte a crestinilor, pe care ne-au lasat-o ca pe o sfanta mostenire, marturisesc si recunosc, cred intr-un singur Dumnezeu Tatal atottiitorul, Dumnezeu Parintele, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfant; ma inchin si preamaresc un singur Dumnezeu in trei persoane! Mai recunosc si unirea lui Dumnezeu in trup, iar ca mama a lui Dumnezeu pe cea care L-a nascut dupa trup, Sfanta Maria. Primesc si pe Sfintii Apostoli, pe prooroci, pe mucenici, la fel si in ruga adresata lui Dumnezeu, eu le cer ca prin ei, adica prin mijlocirea lor, Dumnezeu, prietenul oamenilor, sa-mi fie ajutor si sa fie o rasplata care sa-mi fie acordata pentru pacatele mele. Iata pentru ce cinstesc si preamaresc in chip deosbit trasaturile sfintelor icoane, pentru ca ele n-au fost transmise, de Sfintii Apostoli, ca ele n-au fot oprite si ca sunt chiar reprezentate in toate Bisericile noastre!

Fragment dintr-o epistola trimisa de Sfantul Vasile lui Iulian Apostatul

După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al creÈ™tinătăÈ›ii È™i dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor È™i avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul sârb, în această fărâmiÈ›are în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe. Atunci când nu se mai mărturiseÈ™te credinÈ›a È™i nu este cine să apere valorile credinÈ›ei, acea credinÈ›ă este moartă, după cum moartă va fi È™i soarta acelui popor.

Arhimandrit Iustin Pârvu

Prima editie a cartii a aparut in 2007 cu titlul Prin fereastra temniÈ›ei

Corabia se indrepta tot mai mult, abia de i se mai vedeau panzele, in zare.  Toti membrii familiei parasisera portul si se intorsesera la treburi, doar bunica nu reusea sa se smulga de acolo.  Inima ei (mai mult chiar decat ochii, care nu prea o mai ajutau), il petreceau pe mult-iubitul Anastasie.  O Doamne, tine-l in paza Ta!  Imi va lipsi atat de mult!...

Rugaciunile indreptate cu credinta catre cel mai indragit sfant al Ortodoxiei nu raman niciodata lipsite de roada, si oricare ar fi nevoile tale, blandul sfant din Mirele Lichiei le va acoperi cu darnicie din nesecatele comori ale harului, asa cum a facut-o pentru atati crestini, de atatea veacuri.

Biserica este inzestrata de Dumnezeu cu puterea de a oferi raspunsul teologic la provocarile lumii contemporane si de a gasi solutii viabile, care sa protejeze si sa orienteze umanul, asezandu-l salutar in comuniune cu Dumnezeu.  In relatie cu stiinta, teologia nu se gaseste in raport de subordonare, ci de conlucrare, adica de sinergie dinamica, avand aceeasi vocatie unica: restaurarea si autodepasirea conditiei umane, prin orientarea hristocentrica si nu umanist-antropocentrica.  Doar in Dumnezeu, omul este capabil sa-si depasesca conditia si sa inteleaga taina Universului, contempland rationalitatea sa, citind semnele prezentei lui Dumnezeu...

Invatatura de credinta ortodoxa pe intelesul copiilor

Sunt oameni pe care Domnul i-a recuperat din adâncurile deznădejdii, oameni de vârste diferite, cu moduri variate de viaţă, care nu L-au avut în viaţa lor pe Dumnezeu şi nici nu L-au întâlnit vreodată, dar care au înfruntat viaţa cu bogăţia, mizeria, suferinţa şi bucuria ei. Dar, cu toate acestea, nu au fost învinşi de rău, dar nici nu s-au mulţumit cu binele relativ pe care îl presupune viaţa fără Dumnezeu. Oamenii aceştia au ajuns la un moment dat la limita în care au realizat că nu mai pot continua să trăiască în felul acesta, dacă nu există un sens ultim şi veşnic al vieţii. Şi pe unii ca aceştia îi găseşte Domnul. Prin urmare, nu există o cale a sufletului omenesc, nicio cărare pe care poate merge omul şi să nu-L poată întâlni pe Dumnezeu. Voi spune chiar că nu există vreo cărare pe care ar fi putut să nu-L întâlnească. Îl putem întâlni şi cunoaşte pe Dumnezeu numai din adâncurile unui suflet însetat de multă vreme. Deşi pare un paradox, tocmai de aceasta ne temem. Ne este frică să constatăm foamea şi tânjirea noastră interioară, ne temem să privim în noi înşine şi să vedem: „Ce abis de pustietate!”.