În dialogul teologiei cu ştiinţele umaniste trebuie să fie clar că teologia nu‑și propune să înlocuiască ştiinţa, ci are obligaţia, pentru evitarea oricărei confuzii, de a defini abordarea teologică a științei. Pe această temelie s‑ar putea clădi un dialog de esenţă, liber de orice prejudecată şi cu consecinţe practice pozitive în slujirea omului aflat în suferinţă, pe care îl interesează nu discuțiile noastre în contradictoriu, ci o alianţă în folosul său.
Aşadar, psihoterapia ortodoxă este mai întâi un „botez” în învăţăturile Părinţilor, îndeosebi ale isihaştilor, sub îndrumarea pastorală a unei persoane cunoscătoare a teologiei patristice, asociat cu participarea cucernică la practicile liturgice şi duhovniceşti ale Bisericii. Biserica, fără să ignore nevoile actuale ale omului suferind, doreşte ca evoluţia lui ascendentă să nu se limiteze la extinderea sinelui spre noi zone de gândire, trăire şi maturitate, ci să constituie o deschidere a persoanei spre Binele veşnic: spre Dumnezeu. Viaţa arată că boala grea şi suferinţa pe care o implică pot să‑l mişte pe om spre maturizare şi apropiere de Dumnezeu.
Pentru terapeutul ortodox, care nu susţine niciodată că oferă rezolvarea problemei existenţei, ci doar extinderea conştientizării şi asumării răspunderii personale, credinţa devine mobil, şi nu relaxare pasivă în ceva de natură magică, renunţare la asumarea răspunderii personale, eronat numită predare în mâna lui Dumnezeu. Prin urmare, credinţa terapeutului creştin nu este o ideologie ce trebuie apărată, ci o trăire personală care se cere cultivată. Terapeutul credincios exercită o morală pe care o slujeşte, apără autenticitatea persoanei pacienţilor săi, libertatea opţiunilor lor, şi nu doreşte ca, exploatându‑le poziţia vulnerabilă, să le impună opiniile sale, ci să lupte cu eternele întrebări existenţiale legate de căutarea sensului vieţii.
/pics/buchet_muzical_athonit_vol_9_doxastarul_(ii).jpg)
(vezi harta)