Aceasta carte prezinta viata foarte scurta si grea a unei copile ce a fost orfana de ambii parinti si a carei existenta efemera ar fi avut loc in perioada anilor 1902 - 1917, in spatiul geografic de sud-est al Basarabiei, nu departe de Limanul Nistrului.

Editia de fata reia tiparirea colectiei I.M.Raureanu, din 1927, care a facut atator generatiii serviciul unei lecturi folositoare.

De cate ori imi apare in gand amintirea despre el, nu mi-l pot imagina altfel, decat asa cum ii era temperamentul aparent, cu fata-i evlavioasa, blanda si vesnic zambitoare.

In timpul liber citea si studia Biblia si alte carti religioase cu placere si deosebit interes.

Un lucru mai cu deosebire doresc sa-l spun despre tatal meu, acela ca lua parte activa la viata Bisericii noastre. Multi ani la rand a fost epitrop pazind cu sfintenie buna conduita si canoanele unui adevarat crestin, nelipsind de la slujbele religioase din duminici si sarbatori.

Iubiti cititori, asa le-a fost randuita de la Dumnezeu soarta gemenilor nostri, Petru si Paul. Ei au cazut in lupta cu dusmanul cotropitor. Au cazut si au adormit si sangele lor curat si caldde eroi martiri a infierbantat mult inimile fratilor lor de arme, care, mai apoi, s-au avantat cu un elan de nedescris asupra obiectivului dusman, reducandu-l la tacere si cucerind astfel cetatea (Odesa) mult dorita de la malul marii.

Oricate povesti am scris pana azi, nu am simtit o asemenea sfanta teama si emotie ca la aceasta carte, care infatiseaza copiilor chipul Staretului Paisie.  Maretia acestui chip, cugetul plin de smerenie si statura sa duhovniceasca m-au zguduit launtric, asa cum sunt zguduiti toti cei care, incetul cu incetul, il descopera.

Imi doresc din tot sufletul ca tot mai multe suflete tinere sa il cunoasca pe Staretul Paisie, sa se lase cucerite de el, sa il iubeasca si sa il aiba ca model.

Maria Goumenopoulou

Aici in Silivria s-a născut Sfântul Nectarie, din părinÈ›i săraci dar foarte evlavioÈ™i È™i de aceea l-au învăÈ›at dreapta credinÈ›ă cu multă dragoste. La botez a primit numele Anastasie.

Greutatile zilnice pe care le intampina omul in zilele vietii sale, il sileste ca asa, din cand in cand, sa-si caute ori sa-si faca anumite timpuri si locuri unde sa-si recapete iarasi puterile sufletesti. Vremurile si locurile de intarire sufleteasca sunt acelea in care se fac ospetele duhovnicesti. De ospetele acestea de reimputernicire sufleteasca s-au folosit de-a lungul veacurilor trecute, de la stramosii nostri Adam si Eva si pana astazi, toti credinciosii lui Dumnezeu. Acestia dupa ce aduceau jertfa sau prinos lui Dumnezeu din toate bunatatile pamantului; apoi se ospatau cu totii, veselindu-se luminat, multumind si laudand pe Dumnezeu pentru binefacerile primite.

Asa au facut Sit, si toti propovaduitorii pana la Noe (Hronograf)1

. De la Noe pana la Mantuitorul. Cei ce mancau din daruri mai inainte de a jertfi Domnului erau nelegiuiti, lepadati de Dumnezeu si aspru pedepsiti. Iisus Mantuitorul a pazit Legea si a luat parte la ospete fara lautari, jocuri si cantari dracesti; dand lauda Parintelui Ceresc si lasandu-ne noua pilda vie si vrednica de urmat. Sfintii Apostoli si primii crestini inca faceau astfel de ospete duhovnicesti, numite si Agape. Din vremurile acelea si pana azi, stramosii, mosii, parintii si noi cei de azi – care suntem crestini – pastram aceste obiceiuri sfinte. Mai intai aducem parga din toate cate ne daruieste Dumnezeu, la Altarul Domnului. Dam la saraci – fratii Domnului – si apoi neospatam si noi dintr-insele multumind si preamarind pe Dumnezeu care ni le-a dat.

Diavolul vazand ca prin astfel de ospete si petreceri minunate se proslaveste Dumnezeu si sufletele se reimputernicesc, iar el ramane batjocorit, s-a umplut de grija si de zavistie si si-a sfaramat capul intrebuintand toate mijloacele pentru a le transforma in ospete si praznuiri dracesti cu cantece satanicesti, jocuri, rasete, minciuni, betii, sudalme si alte blestematii. Ca imparat al intunericului si-a recrutat si el o oaste mare, mare, care sa-i faca slujbele lui, sa-i predice voile lui, sa indemne pe oameni a-i jertfi si a i se inchina lui. Incepand cu Cain si semintia lui, diavolul, de atunci si pana azi, si-a organizat o puternica armata care lucreaza pentru intarirea imparatiei lui diavolesti.

Cu aceasta oaste diavoleasca formata din oameni care s-au devotat lui, a pornit o apriga lupta pentru a rasturna ospetele si praznicele duhovnicesti si a aseza in locul acestora, ospete pierzatoare de suflete si praznuiri dracesti.

Îndemn la o viaţă creştină
 Creat de Dumnezeu, omul a fost din început chemat la o viaÈ›ă de comuniune È™i conlucrare cu Ziditorul său. Această menire nobilă, cerească a fost îngreuiată de căderea protopărinÈ›ilor noÈ™tri, omenirea trecând prin perioade grele de depărtare, înstrăinare È™i chiar despărÈ›ire de Dumnezeu. De aceea, istoria omenirii în sens religios este istoria nevoinÈ›ei omului pentru mântuirea sa, revenirea la starea cea dintâi – a omului lui Dumnezeu pe acest pământ, apt de a se întoarce la Tatăl său, în patria lui cerească. „De la Dumnezeu ieÈ™im, petrecem pe pământ o vreme È™i iarăÈ™i la Dumnezeu ne întoarcem. Fericit cine se întoarce È™i ajunge Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea.”  Pentru a nu rătăci cărarea È™i a ajunge Acasă, în ÎmpărăÈ›ia Tatălui nostru ceresc, suntem chemaÈ›i de Evanghelia lui Hristos la o viaÈ›ă moral-duhovniceas-
 că plăcută Domnului. Numai aÈ™a putem redobândi haina cerească de lumină a fiilor pentru sufletul nostru, haină fără de care nu putem intra în ÎmpărăÈ›ia Cerurilor cea pregătită nouă. Ca să îndeplinim cele propovăduite de Iisus Hristos în Evanghelia Sa, trebuie să devenim creÈ™tini nu doar cu numele, ci cu întreaga noastră viaÈ›ă – să practicăm creÈ™tinismul, formându-ne aptitudini, priceperi, obiÈ™nuinÈ›e moral-duhovniceÈ™ti corespunzătoare învăÈ›ăturii creÈ™tine, adică să ne formăm anumite deprinderi de viaÈ›ă, prin care să adeverim creÈ™tinătatea noastră. Cartea pe care o prezentăm spre lectură cititorului reprezintă, prin conÈ›inutul său, îndemnul la un mod de viaÈ›ă creÈ™tin. Ca acest îndemn să fie mai convingător, vă propunem spre cercetare cuvântul de învăţătură, rostit de Mitropolitul Antonie al Surojului, la Duminica a 14-a după Rusalii: Pilda nunÈ›ii fiului de împărat. Prin cuvântul său, Sfântul Antonie cheamă toÈ›i creÈ™tinii la o cugetare profundă despre lucrarea mântuirii, pe care trebuie s-o facem ca să ne putem întoarce la Dumnezeu È™i să fim primiÈ›i drept fii ai Săi: „ToÈ›i suntem chemaÈ›i de Dumnezeu la viaÈ›a veÈ™nică, să intrăm în această minunată taină a iubirii pe care o reprezintă în sine ÎmpărăÈ›ia lui Dumnezeu. Suntem chemaÈ›i să fim fii ai lui Dumnezeu, înrudiÈ›i Lui, È™i mai mult decât atât – ni s-a dat să-L vedem pe Hristos, Care s-a făcut om de dragul nostru, să-L vedem frate după umanitate È™i Dumnezeu după natura Lui. Iar prin Hristos – să-L vedem în Dumnezeu pe Tatăl nos-
 tru È™i să ne facem «părtaÈ™i dumnezeirii», după cuvântul minunat spus de Apostolul Pavel. Pilda nunÈ›ii fiului de împărat din Evanghelie 2
 ne avertizează că nu toÈ›i cei chemaÈ›i vor intra în slava lui Dumnezeu. Oare nu suntem È™i noi asemenea celor din această pildă? Oare nu zicem noi lui Dumnezeu:
 «Doamne am alte treburi, mi-am cumpărat o parcelă de pământ, acum este a mea È™i trebuie s-o prelucrez (sunt angajat în ceva, trebuie să plec undeva etc.)» È™i
 astfel pierdem libertatea de a merge la Dumnezeu. Noi ne lipim de lucrurile pământeÈ™ti, lumeÈ™ti È™i nu ne
 putem rupe de ele. Cineva dintre noi, cei chemaÈ›i la sărbătoare, zice Domnului: «Acum am treabă, o să-mi aduc aminte de Tine, Doamne, după… Mă voi ruga Èšie altă dată, mai târziu, acum sunt ocupat, trebuie să fac ceva, să zidesc, să mă manifest…» Trec anii È™i niciodată nu vineDeprinderi de viata crestina

Tineretul de astăzi trece printr-o serioasă criză şi pentru aceasta nu este numai el responsabil. Cea mai mare parte din vină este a părinţilor, a învăţătorilor, a clericilor şi a duhovnicilor. Părinţii nu mai au creştere duhovnicească şi nici experienţă pentru a educa creştineşte pe copii. Rolul părinţilor şi al căminului familial este determinant pentru vârsta copilăriei şi a adolescenţei. El trebuie să fie prin excelenţă un rol educaţional. Lucrarea pedagogică corectă şi înţeleaptă a părinţilor în educaţia creştină a copiilor, încă de la cea mai fragedă vârstă, trebuie să pună bazele unei vieţuiri creştin-ortodoxe întru Hristos, a singurei căi viabile şi adevărate, pe care nici o furtună a vârstei tinere sau adulte nu o va mai putea clătina.
Scopul educaţiei copiilor trebuie să fie dobândirea dragostei faţă de Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi Sfinţi. De asemenea, dragostea faţă de slujbele bisericeşti şi în mod deosebit Sfânta Liturghie. Iar copiii trebuie să se inspire din faptele şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică Ortodoxă.

Sfinţii Cosma şi Damian erau fraţi, de neam din Asia, având tată păgân şi mamă creştină, anume Teodotia. Aceasta, după moartea bărbatului ei, a trăit în văduvie, având vreme liberă şi fără piedici şi a slujit cu sârguinÈ›ă lui Hristos, închinându-È™i toată viaţa lui Dumnezeu. Ea s-a făcut ca văduva aceea pe care o lăuda Apostolul, când zicea că văduva cea adevărată şi singură nădăjduieşte spre Dumnezeu şi petrece în rugăciuni şi în cereri, ziua şi noaptea. Deci, precum vieţuia Teodotia, cu plăcere de Dumnezeu, aşa îi învăţa şi pe iubiţii săi fii, Cosma şi Damian, căci i-a hrănit cu bună învăţătură, în credinţa creştinească şi cu dulceaţa dumnezeieştii Scripturi, povăţuindu-i spre toată fapta bună. Iar ei, venind în vârstă desăvârÈ™ită, petrecând în legea Domnului şi deprinzându-se în viaţa cea fără de prihană, s-au făcut ca doi luminători, strălucind pe pământ cu faptele cele bune. Pentru aceasta au şi luat de la Dumnezeu darul tămăduirii, dând sănătate sufletelor şi trupurilor, vindecând tot felul de boli, tămăduind toate neputinţele şi izgonind duhurile cele viclene. Dar ajutau nu numai oamenilor, ci şi dobitoacelor şi nu primeau nimic pentru aceasta de la nimeni, căci toate acestea le făceau nu pentru avere, adică să se îmbogăţească cu aur şi cu argint, ci pentru Dumnezeu, ca să arate către El dragostea lor, prin dragostea
cea către aproapele; nici nu doreau slava omenească prin aceste tămăduiri, ci slava lui Dumnezeu. Ei tămăduiau neputinţele pentru slava numelui Domnului lor, Care le-a dăruit puterea de a tămădui. Dar nu cu buruieni, ci cu numele Domnului izbăveau de boli, fără plată şi fără să aştepte mulţumire, împlinind porunca Celui ce a zis: În dar aţi luat, în dar să daţi. Pentru aceea au fost numiţi de cei credincioşi, doctori fără plată sau fără de arginţi. Astfel, petrecându-se viaţa lor cu bună credinţă, în pace s-au sfârÈ™it. Şi nu numai în viaţa lor, ci şi după moarte s-au preamărit prin felurite minuni, pentru care se cinstesc de Biserică.