Povestiri duhovnicesti

Scopul Povestirilor este îndoit: pe de-o parte întărirea duhovnicească a monahilor din pustia Sinaiului, pe de cealaltă parte, combaterea Islamului, adus în regiune de invaziile sângeroase ale triburilor arabe convertite la mohamedanism. Anastasie scrie pentru a-i susÈ›ine pe creÈ™tinii prizonieri, evidenÈ›iază puterea minunilor (ale sfinÈ›ilor, Sfintei Cruci, Sfintei Euharistii, icoanelor, sfintelor moaÈ™te) ca argument al adevărului credinÈ›ei creÈ™tine, căci „nu este altă credinÈ›ă decât numai a creÈ™tinilor” (Povestirea II, 10). CredinÈ›a islamică este în general văzută de Sfântul Anastasie ca fiind inspirată de demoni, o falsă credinÈ›ă/necredinÈ›ă.

„Autorul este interesat de întărirea credinÈ›ei, pe de o parte a monahilor, motivându-i în susÈ›inerea vieÈ›ii ascetice, aducând înaintea acestora pilda exemplară a contemporanilor care s-au ridicat la măsura PărinÈ›ilor din vechime È™i pe de altă parte urmăreÈ™te întărirea credinÈ›ei mirenilor în vremuri de nesiguranÈ›ă extremă, persecuÈ›ii, invazii ale barbarilor È™i ale musulmanilor. În acelaÈ™i timp, scrierea acestor povestiri era o formă de cinstire a memoriei sfinÈ›ilor. Dimensiunea apologetică a acestor povestiri a fost accentuată de autor È™i datorită faptului că mulÈ›i dintre creÈ™tinii luaÈ›i prizonieri erau forÈ›aÈ›i să treacă la islamism, iar alÈ›ii o făceau de bună voie de frica torturilor sau pentru a nu mai avea încercări È™i suferinÈ›e din partea demonilor sau ale partenerilor lor umani, ceea ce s-ar fi întâmplat cu siguranÈ›ă câtă vreme rămâneau creÈ™tini. Lor autorul le aduce înainte aceste istorioare pline de credinÈ›ă, mărturii ale singurei credinÈ›e revelate È™i mântuitoare, cea creÈ™tină, în varianta sa ortodoxă. Ereziile sunt permanent înfierate, iar islamismul este în mod repetat asociat cu o credinÈ›ă de origine demonică È™i de aceea orice adeziune a creÈ™tinilor la acesta este o apostazie” (Pr. Dragoş Bahrim, Fragment din studiul introductiv).