Istoria sfanta a Vechiului si Noului Testament pentru copii si adulti

Studiul cărÅ£ilor Vechiului ÅŸi Noului Testament necesită un efort solicitant. Nu cauÅ£i doar – cel puÅ£in ca teolog – să Å£i se descopere amănunte ÅŸi neclarităÅ£i filologice, ci ai nevoie de dobândirea hranei sprituale. Demersul de a descoperi tainele Sfintelor Scripturi îÅ£i impune asumarea de responsabilitate, transmiterea mesajului dumnezeiesc către lumea aceasta devenind pentru cercetător una din principalele priorităÅ£i. Destinul uman a fost de multe ori modelat profund, Biblia sau Cartea CărÅ£ilor, cum o  mai găsim numită prin diverse studii, descoperindu-se a fi într-adevăr o opera a spiritului. Nu mai puÅ£in de trei milenii de istorie, cultură, tradiÅ£iei ÅŸi identitate naÅ£ională a poporului evreu se desfăÅŸoară în paginile acestei minunate cărÅ£i. În Biblie ni se descoperă inspiraÅ£ia ÅŸi pronia lui Dumnezeu, zeci de cărÅ£i cu conÅ£inut istoric, dogmatic, ritual, poetic, filosofico-moral. Numele de Biblie a apărut cu aproximaÅ£ie pe la jumătatea secolului al II-lea î.d.Hr., provenind din pluralul grecesc Βιβλá½·ον. La începuturi, cuvântul avea sensul de fâÅŸie de papyrus, transformându-se treptat în diminutivul carte. 

       Prin secolul al V-lea, chiar al IV-lea d.Hr., a luat sfârÅŸit ÅŸi redactarea ultimelor cărÅ£i ale Vechiului Testament. De-a lungul secolelor, traducerile au suferit îndreptări, copii ÅŸi diverse variante, începând cu versiunile originale redactate în limba ebraică ÅŸi trecându-se mai apoi la textul Aramaic – limba vorbită de populaÅ£iile din vremea Mântuitorului Iisus Hristos  – folosit de evrei la întoarcerea din robia babilonică. Începând cu secolele VIII – VI d.Hr., un grup de învăÅ£aÅ£i continua traducerea cu atenÅ£ie ÅŸi redactarea cărÅ£ilor scripturistice într-o ebraică târzie numită ÅŸi masoretică (masoreth = tradiÅ£ie, legătură). Nu suntem departe de vremea (acum aprox. 50 de ani) când majoritatea textelor aramaice sau ebraice ale Vechiului Testament proveneau din copii ale secolelor IX ÅŸi X. Masoreticii lucrează la o unificare a cărÅ£ilor veterotestamentare, lucru observat în mărturia istoricului Flavius Josephys sau în textele sulurilor din pergament descoperite de ciobanul evreu în pustiul  Qumranului, pe Å£ărmul Mării Moarte în 1947. OraÅŸul Alexandria din Egipt avea în secolul al III-lea d.Hr. o populaÅ£ie numeroasă, alcătuită inclusiv de un număr mare de greci ÅŸi evrei, acoperind toate păturile sociale, dintre acestea pătura culturală ce aspira spre cele mai înalte valori spirituale. În consecinÅ£ă, aceÅŸtia solicită o traducere în limba greacă reprezentativă din acel moment pentru regatul elenistic. Proiectul a fost condus cu succes de Ptolemeu Philadelphul (285 – 246 p.Chr.), care a cerut să fie colectate din bibliotecile preoÅ£ilor ÅŸi cărturarilor evrei din Ierusalim ÅŸi împrejurimi toate manuscrisele ce aveau cuprins scripturistic ÅŸi trimise la Alexandria. BogăÅ£ia de manuscrise sacre ajunsă cu ambarcaÅ£iunile pe mare a fost preluată de un grup de 70 de învăÅ£aÅ£i, care au reuÅŸit să ducă la bun sfârÅŸit traducerea lor în greceÅŸte. În felul acesta a apărut Septuaginta (˶a celor ÅŸaptezeci˝), indicând astfel numărul traducătorilor. Nu există altă versiune mai de seamă, având fundamentul cel mai bine definit în ce priveÅŸte conÅ£inutul teologic, ca Septuaginta. Rămâne până astăzi reperul de bază al teologilor, filologilor ÅŸi, în general, al exegeÅ£ilor Vechiului Testament. Au mai existat apoi ÅŸi alte traduceri din ebraică în greacă, una din acestea fiind cea de la VeneÅ£ia aparÅ£inând unui anonim din secolul al XIV-lea. O altă traducere întâlnită de-a lungul vremurilor de ermineuÅ£i ÅŸi cercetătorii Bibliei este cea a lui Akylas din Sinope, o traducere preferată cu preponderenÅ£ă de evrei, considerând-o mult mai apropiată de textul ebraic decât de Septuaginta. Akylas a trait în vremea împăratului Hadrian (117 – 138 î.d.Hr.), cel despre care cunoaÅŸtem că ar fi deÅ£inut o bogată bibliotecă de suluri din pergament cu diferite scrieri.

       Sfântul Ieronim se înscrie pe lista traducătorilor cărÅ£ilor Vechiului Testament  astfel, în jurul anului 400 d.Hr., acesta traduce textele în limba latină, limbă reprezentativă pentru întreg Imperiu Roman. Nu este de mirare că traducerea latină a lui Ieronim s-a numit Biblia Vulgata (˶în obÅŸte cunoscută˝). Sfântul Ieronim adaugă ÅŸi cărÅ£ile Noului Testament în Biblia Vulgata, aceasta rămânând prima ediÅ£ie ˶integrală˝ a Bibliei până în zilele noastre.

 În secolul al XVI-lea (1516), Erasmus din Rotterdam se înscrie pe lista autorilor de ediÅ£ie critică a Bibliei cu lucrarea sa filologică. 

CărÅ£ile Noului Testament au fost scrise initial în limba greacă, textul evangheliei de la Matei a fost singurul care a fost scris în aramaică, text pierdut astăzi. Păstrarea lui prin copiere în limba greacă a făcut să nu-l pierdem definitiv, având astăzi, totuÅŸi, o versiune. Primele texte scrise ale Noului Testament au fost Epistolele Sfântului Apostol Pavel, lucru întâmplat în perioada 48-60 d.|Hr. Evangheliile, în număr de patru au fost redactate în perioada 60-100. Gruparea cărÅ£ilor Noului Testament, aÅŸa cum o cunoaÅŸtem astăzi, este una mult mai târzie. Cercetările ne aduc la cunoÅŸtinÅ£ă faptul că textele Noului Testament au circulat la începuturi separat. Numele de vestirea cea bună, adusă de textele celor patru evanghelii înfăÅ£iÅŸând viaÅ£a, învăÅ£ătura ÅŸi faptele Mântuitorului Iisus Hristos, este folosit pentru întâia oară de Sfântul Iustin martirul ÅŸi filozoful. 

       În anul 190, Tertulian de Cartagina, gânditor creÅŸtin ÅŸi filozof de mare anvergură, redactează în traducerile sale biblice în latină sintagma elină Καινá½µ Διαθá½µκη = Noul Legământ; S-a păstrat până astăzi cu denumirea în limba română de Noul Testament. O altă denumire a Noului Testament este ÅŸi Sancta Scriptura, denumirea provine prin traducere din grecescul Τα χιá½³ρα γραá½·ναντα. Αu apărut numeroase copii ale textelor Vechiului ÅŸi Noului Testament, cea mai des copiată variant fiind Vulgata. Nu de puÅ£ine ori apăreau greÅŸelile făcute de copiÅŸti, aceÅŸtia folosind la scriere sistemul tahygraphic (scriere rapidă prin dictare). GreÅŸelile din cărÅ£ile Bibliei s-au transmis din nefericire, aflându-ne astăzi în faÅ£a nenumăratelor ediÅ£ii manuscris pe care ar trebui să le corectăm ÅŸi îndreptăm după texte mult mai aproape de original. Unul dintre acestea este ÅŸi Codex Sinaiticus, redactat undeva la jumătatea secolului al IV-lea în limba greacă ÅŸi descoperit în secolul al XIX-lea la mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Sinai de cercetătorul german Constantine Tischendorf. Un alt text demn de luat în considerare de specialiÅŸti este ÅŸi cel al Codicelui Vaticanus tot din secolul al IV-lea cu unele diferenÅ£e faÅ£ă de Sinaiticus.

       Secolul al IV-lea a fost unul reprezentativ ÅŸi pentru popoarele nou-încreÅŸtinate. Episcopul Wulfila traduce în gotică Biblia în secolul IV. Beda Venerabilul traduce în secolul VIII. SfinÅ£ii care au încreÅŸtinat popoarele slave, Chiril ÅŸi Metodiu, alături de ucenicii lor, traduc în secolele IX-X textele scripturistice în slava medievală. În perioada secolelor XV ÅŸi XVI apar traduceri în germană, poloneză, franceză, spaniolă, maghiară ÅŸi italiană.

       Traducerile efectuate de John Wycliff în engleză (1380-1383) È™i de Martin Luther au reprezentat un moment extrem de benefic pentru cultură. Aici nu putem trece cu vederea tulburările grele din istorie pe care acest moment cultural le-a adus. Lucrările celor doi cărturari au fost traduceri direct din ebraică în limba germană (aprox. 1522-1532). Marile biblii poligote au fost de asemenea puncte importante în cultura vremii. EdiÈ›iile au apărut în Spania, Anglia, FranÈ›a È™i Èšările de Jos între secolele al XVI-lea È™i al XVII-lea. Într-o versiune românească era subliniat faptul că „Biblia înscrie, prin traducerea ei, în istoria neamurilor iubitoare ale lui Hristos, mari momente religioase È™i literare”. În istoria poporului român considerăm că a fost cu prisosinÈ›ă. În secolul al XVI-lea consemnăm primele traduceri biblice în limba română. Sunt considerate adevărate acte de naÈ™tere ale limbii române literare dar, în acelaÈ™i timp, aceste traduceri stârnesc miÈ™cări È™i dispute religioase. Motivul era acela de a-i atrage pe români la confesiunile luterană sau calvină. InfluenÈ›a husitismului, doctrina condusă după ideile englezului John Wycliff, a condus, sau cel puÈ›in într-o fază incipientă, la traducerea cărÈ›ilor sfinte în limbile vernaculare. 

       Motivele pentru care primele traduceri biblice în limba română s-au făcut în Transilvania, sunt evidente. Transilvania devine provincia secolului al XVI-lea în care se răspândesc principalele curente ale Reformei.

       Bucovina este una din principalele regiuni în care s-au descoperit astfel de traduceri. Codicele VoroneÈ›ean, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea VoroneÈ›eană È™i Psaltirea Scheiană sunt doar câteva dintre aceste traduceri de o deosebită importanÈ›ă pentru literatura română sacră. Cercetătorii au ajuns la concluzia că originalele datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea, Banatul È™i Hunedoara fiind regiunile din care acestea provin. Despre textele rotacizante specialiÈ™tii au fost conduÈ™i la ideea că ele (copii ale acestora) provin din regiunea Moldovei, fiind scrise în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

 Diaconul Coresi, între 1559-1583, realizează primele traduceri tipărite la BraÈ™ov, dând astfel o însemnătate extrem de mare fixării limbii române. MagistraÈ›ii saÈ™i ai oraÈ™ului Tâmpa au jucat un rol extrem de important pentru tipografia sa aÈ™ezată acolo. În acelaÈ™i timp, oraÈ™ul devenise un centru de prim ordin al luteranismului în Transilvania. Coresi nu s-a dovedit a fi neapărat un militant confesional, el era mai de grabă un om de meserie. Tipograful venea din Èšara Românească. Limba de pe versanÈ›ii CarpaÈ›ilor Meridionali – dacă este să facem o analiză – devine temelia limbii române literare, aÈ™a cum graiul din Île de France devine suportul lingvistic principal pentru limba franceză. CunoaÈ™tem că diaconul Coresi a tipărit cele patru evanghelii (Tetraevanghelul, 1561), Faptele Apostolilor (Lucrul apostolesc, 1566), Psaltirea (1570) È™i o Psaltire slavo-română (1577). Palia de la OrăÈ™tie, tipărită în 1582, este cunoscută de cercetători ca fiind ultima traducere biblică care iese de sub teascurile tipografiilor transilvănene. Nu este de trecut cu vederea faptul că această lucrare s-a dorit a fi un adevărat instrument al propagandei calvine. AÈ™a cum ne indică È™i numele [παλαια = veche], editorii au dorit ca lucrarea să cuprindă Vechiul Testament în întregime. Însă, s-a reuÈ™it introducerea doar primelor două cărÈ›i ale acestuia È™i anume: Geneza È™i Exodul. Astfel, apare, într-o limbă mult mai accesibilă decât cea a lui Coresi, încă o filă din istoria limbii literare române.

       Editorii au folosit pentru Palia de la OrăÈ™tie manuscrise mai vechi după traduceri maghiare sau slave. CunoaÈ™tem astfel Palia de la OrăÈ™tie după Pentateucul lui Gáspár Heltai.

       Sub patronajul lui Gheorghe Rákoczi I, în secolul al XVII-lea (1648), Simeon Ștefan tipăreÈ™te în cetatea Alba Iuliei Noul Testament (numit È™i Noul Testament de la Bălgrad). Lucrarea este integrală. Despre acest text editorii È™i traducătorii afirmă că au folosit „izvodul grecesc”, „izvodul lui Ieronim” È™i „izvodul slovenesc carele-i izvodit sloveneÈ™te din grecească È™i e tipărit în Èšara Moscului… însă de cea grecească nu ne-am depărtat, È™tiind că… este izvorul celorlalte”. ExegeÈ›ii consideră – prin compararea textelor –, că la traducere s-a folosit o versiune latină (Biblia Sacra) È™i este cea mai valoroasă tipăritură biblică apărută în secolul al XVI-lea în cultura românească.

       Biblia de la BucureÈ™ti, apărută în 1688 sub patronajul domnitorului Șerban Cantacuzino, o depăÈ™eÈ™te din punct de vedere al calităÈ›ii lingvistice pe cea de la Bălgrad. Este într-adevăr recunoscută de specialiÈ™ti drept un moment cultural de amploare pentru secolul al XVII-lea. FraÈ›ii Radu È™i Șerban Greceanu, cărturari desăvârÈ™iÈ›i la acea vreme, au jucat rolul esenÈ›ial în traducerea textelor Bibliei. Nu excludem folosirea pentru textul acestei biblii a unei traduceri efectuate de Nicolae Milescu spătarul, text care cunoscuse până la acea vreme o largă circulaÈ›ie.

       Între 1698 È™i 1700,  centrele de formare apusene au luat amploare educaÈ›ional-culturală. Foarte mulÈ›i tineri se formează în È™colile de la Viena È™i Roma. Unirea românilor din Ardeal cu Biserica Romei (1698-1700), aÈ™ază „È˜coala Ardeleană” ca temelie esenÈ›ială a culturii È™i conÈ™tiinÈ›ei naÈ›ionale moderne. Școala Ardeleană a urmărit încă de la începuturi eliberarea literaturii religioase È™i, în general, a limbii române de slavonismul care se aÈ™ezase peste cultura românească de la acea vreme. 

Preot Cercet. È™t. Dr. Ion-Andrei Èšârlescu

Academia Română