Fabiola sau Biserica din catacombe

De-a lungul celor trei veacuri de la începuturile ei, Biserica a suferit o persecuție neîntreruptă. Credincioșii se închinau cu teamă și tremurând, trăind aproape mereu în catacombe, că religia, departe de a se putea întemeia și întinde, trebuia să se mulțumească că dăruiește, că, în sfârșit, era o vreme de pribegii fără odihnă, fără o clipă de pace sau de mângâiere.

Când s-a dezlănțuit persecuția asupra Bisericii, se poate spune că ea n-a încetat niciodată desăvârșit, până la abolirea ei sub Constantin. Un edict de asuprire emis de un împărat rareori era retras, și cu toate că strășnicia aplicării lui putea să se îndulcească sau chiar să dispară treptat sub domnia altui împărat mai omenos, el nu ajungea totuși, niciodată, literă moartă, ci rămânea o unealtă grozavă în mâinile vreunui guvernator provincial crud și bigot. Pentru aceasta, în răstimpurile persecuțiilor generale, ordonate de un nou decret, găsim mulți martiri care-și datorează cununa fie furiei mulțimii, fie urii împotriva creștinismului a unor guvernatori locali. Și tot așa se lămurește de ce citim povestirile unor asupriri grozave în unele părți ale imperiului, în timp ce pacea cea mai desăvârșită domenște în altele.